Întrebare: Multe persoane în vârstă nu merg la slujbele religioase din cauza că nu pot sta în picioare mult timp. De ce să nu fie puse scaune în bisericile ortodoxe, la fel ca și la catolici și protestanți?
Răspunde mitropolitul Ilarion (Alfeev):
Starea în picioare este acea poziție a corpului care încă din vremurile biblice era considerată ca fiind normă în timpul rugăciunii. Binecunoscutul scriitor teolog, arhimandritul Gavriil (Bunge), fostul catolic care cunoștea bine tradițiile slujbelor religioase în Occident menționează:
«Omul contemporan occidental, care prețuiește înalt sportul și mișcarea, în viața sa duhovnicească a devenit o ființă șezândă. El petrece șezând cea mai mare parte a timpului din slujbele bisericești, dar și în timpul „meditației” personale se află în poziție șezândă, într-o poză calmă, neîncordată… Cât este de diferită aceasta de poza în rugăciune, proprie oamenilor din Biblie sau strămoșilor! Nu șederea liniștită, dar starea în picioare cu încordare îl caracterizează pe cel ce se roagă. Despre el se vorbește ca despre cel care stă în casa Domnului, „în curţile casei Dumnezeului nostru.” (Ps. 133:1), „cine va sta în locul cel sfânt al Lui” (Ps. 23:3), fie el fariseul cel încrezut sau vameșul cel smerit care nu voia nici ochii să-şi ridice către cer (Lc. 18:11, 13). Este evident că și Hristos îi chema pe ucenicii Săi: „Sculaţi-vă şi vă rugaţi” (Lc. 22:46). De asemenea și evanghelistul Marcu, atunci când vorbește despre rugăciune, nu scrie simplu „când vă rugați”, dar în mod concret: „când staţi de vă rugaţi.” (Mc. 11:25)».
În tratatul „Despre Duhul Sfânt” Vasile cel Mare (sec. al IV-lea) enumeră diverse tradiții, moștenite de către Biserica din vremea lui de la veacurile precedente. Între ele se numără și starea în picioare la rugăciune în zi de duminică:
„În prima zi a săptămânii săvârșim rugăciuni, stând drepți, dar nu toți cunosc pricina. Căci nu doar în zi de duminică prin poziția dreaptă a corpului în timpul rugăciunii ne amintim nouă înșine despre harul dăruit nouă, dar de aceea facem aceasta că această zi, probabil, este parcă chipul veacului ce va să vină… De aceea Biserica după necesitate îi învață pe membrii săi să săvârșească în acea zi rugăciunile, stând în picioare”.
În același timp, se cunoaște că în antichitate nu doar se stătea în picioare în timpul slujbelor religioase, dar și se ședea. În special, șezând se ascultau psalmii, citirile din Testamentul Vechi și din Apostol, citirile din scrierile Sfinților Părinți ai Bisericii, precum și unele cântări, de pildă, „sedelnele” (însăși denumirea cântării indică la faptul că erau ascultate șezând). Se obișnuia a se ridica în picioare în cele mai importante momente ale slujbei religioase, de exemplu, la citirea Evangheliei, la începutul canonului Euharistic. Vosglasul „Cu înţelepciune să luăm aminte”, care însemna literalmente „Ridicați-vă, căci veți auzi înțelepciune”, era invitația diaconului de a se ridica pentru săvârșirea anumitor rugăciuni după ședere în timpul rugăciunilor premergătoare. Aceeași semnificație are și vosglasul de la Liturghie „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați…”
Este larg răspândită opinia că distincția caracteristică a unui lăcaș ortodox de cel catolic sau protestant este lipsa scaunelor. De fapt, statutele vechi ale slujbelor bisericești în recomandările lor se bazează pe prezența scaunelor în biserică. Lipsa scaunelor în biserică nu este caracteristică pentru bisericile grecești, unde, de regulă, sunt prevăzute scaune pentru toți cei care participă la slujbe.
În secolul al XVII-lea diaconul Pavel de Aleppo care îl însoțea pe patriarhul de Alexandria Macarie în călătoria sa în Rusia cel mai mult a fost uimit de lipsa scaunelor în bisericile rusești:
„Sâmbăta am ascultat la ei Liturghia, de unde am ieșit nu mai degrabă decât atunci când picioarele noastre au devenit neputincioase din pricina că am stat mult în picioare, căci în bisericile lor nu sunt scaune… Ai fi putut să-i vezi, cititorule, cum stăteau în biserică nemișcați, aidoma unor pietre. Pe când noi mult am suferit de pe urma oboselii, încât sufletul ni se rupea de osteneală și tristețe… Aflându-ne între ei, noi eram cuprinși de uimire. Noi, ieșind din biserică, abia de puteam să ne târâim picioarele de pe urma oboselii și stării neîntrerupte în picioare… Oamenii cunoscători ne spuneau că dacă dorește cineva să-și scurteze viața cu cincisprezece ani, să meargă în țara moskoviților și să trăiască între ei, ca un nevoitor”.
Obiceiul de a se așeza în timpul citirilor și de a se ridica doar în momentele cele mai importante ale slujbei bisericești nu este caracteristic pentru majoritatea locașurilor Bisericii Ortodoxe Ruse. El se mai păstrează doar în mănăstiri, unde pentru monahi de-a lungul pereților sunt instalate stasidii – fotolii înalte de lemn cu strapontină și brațe înalte. În stasidii poți atât să șezi, cât și să stai în picioare, rezemându-te cu mâinile de brațele înalte ale fotoliului și cu spatele de perete. Se păstrează, de asemenea, obiceiul vechi, conform căruia dacă Liturghia se săvârșește de arhiereu, în timpul cântării antifoanelor el se așază. În timpul citirii Apostolului se așază, de asemenea, și preoții – atât când slujește un arhiereu, cât și când slujește un preot.
În unele biserici ruse contemporane sunt scaune, situate de-a lungul pereților, destinate pentru enoriașii în vârstă și cei neputincioși, precum și pentru mamele cu copii.
Se zice că sfântul ierarh Filaret al Moscovei a rostit următoarele cuvinte: „Mai bine să gândești la Dumnezeu șezând, decât să gândești la picioare stând”. Starea în picioare este posibilă pentru acei care sunt fizicește în stare să reziste. Dar nu trebuie să se transforme în tortură pentru cei care nu pot sta mult timp în picioare din cauza vârstei sau a stării lor de sănătate. Pentru astfel de persoane în biserici trebuie să fie prevăzute locuri de ședere.
Sursa: Mitropolitul de Volokolamsk Ilarion „Întrebări incomode despre religie și Biserică”