Omule, câte succese mari, performanțe înălțătoare sau mici ai avea pe pământ, nu te bucura prea tare, smerește-le pe toate și smerește-te și tu în călătoria ta pe pământ și în fața lui Dumnezeu! Cu adevărat, smerenia este „starea unei păci interioare”, a împăcării cu Dumnezeu, cu conştiinţa şi cu oamenii. Și, în acelaşi timp, este „o împăcare cu toate circumstanţele acestei vieţi, e starea omului care, orice s-ar întâmpla, le primeşte ca din mâna lui Dumnezeu”.
Însă toate mândriile, gloriile, laudele, înălțările omului, bogățiile de pe pământ sunt deșarte și goale. Cum omul poate să se slăvească singur pe sine? Slăvit poate fi numai Dumnezeu, Sfânta Treime, Maica Domnului, Iisus Hristos, sfinții, mucenicii etc. Un om cu adevărat stăpân pe sine este cel care cunoaște și înțelege Adevărul și, în același timp, este pe Calea Adevărului și trăiește conform Adevărului.
În „labirintul” acestei lumi, în care minciuna și manipularea sunt cele mai folosite „instrumente sociale”, nu strică să reflectăm despre identitatea noastră reală, ca o conștientizare și asumare a ceea ce suntem cu adevărat, nu a ceea ce vrem să fim în ochii altora și să credem mai apoi că suntem „apogeul” mândriei și al slavei deșarte – un haos social care depășește intuiția și imaginația noastră și lasă cu mult în urmă orice scenariu apocaliptic…
E o lege rânduită de Dumnezeu, peste care niciun muritor nu va trece: slava și mândria nu pot avea capăt și fiecare dacă aleargă după aceste deșertăciuni va primi ceea ce va merita, nu după dreptatea oamenilor, ci după dreptatea lui Dumnezeu.
Iată și rostul suferințelor, durerilor, bolilor și al morții, pe care Dumnezeu le-a asumat și biruit pentru noi și pe care le îngăduie totuși, deși nu El le-a creat… pentru ca omul să nu devină un răufăcător și un „nesimțit” pe termen nelimitat. Și totuși războaiele, calamitățile naturale tot omul le face prin tumultul păcatelor sale pe pământ…
Și dacă e să revenim la slava și mândria unor demnitari, politicieni, conducători de instituții, oameni de artă împătimiți de aceste boli, care după părerea lor își văd în ele „fericirea”, „bucuria neasemuită”, „înălțarea”, considerându-se că sunt cei mai „mari” oameni prin ideea și talentul său, ignorându-i pe alți oameni de artă din jur, punându-le acestora pe viață ștampila netalentului său, a umilinței, a deznădăjduirii în aptitudinilor lor creatoare, a suferinței discordiei, a tăcerii durerii vieții lor… Mă întreb câte odată, cum unii oameni de artă aflându-se în viață, încearcă curajos să-și scrie numele pe multe instituții de învățământ din țară, biblioteci, străzi, centre de cultură, festivaluri de poezie, firme partuculare care le deschid etc. Și unii nici nu dovedesc să plece în eternitate, că-și cumpără loc în cimitirul armenesc și-și contruiesc și monumente poleite cu aur și bronz, scriindu-și numele său? Înțeleg, dacă o personalitate este adevărat de valoare și a plecat din viață și organele de conducere iau o hotărâre unanimă să numească o stradă sau o școală unui scriitor plecat deja, în așa caz pur și simplu îi cinstește memoria celui care a plecat în eternitate.
Când oamenii vor înțelege că alergarea după mândrie, glorie, slavă… – toate pe pământ sunt niște deșertăciuni? Domnul ți-a dat un dar al artei nu pentru ca să te slăvești și să te mândrești prin el, ci să fii ucenicul Lui și prin artă să reverși lumină în sufletele altor oameni din jurul tău si să înmulțești talanții. Să nu uităm că aceste calități de mândrie, slavă de sine, glorii proaste numai diavolul le implementează în noi. Sfinții Părinți le numesc „sămânța satanei”
„Mândria merge înaintea pieirii şi trufia merge înaintea căderii”. În inima omului mândru nu este loc pentru Dumnezeu. Acest fel de mândrie arogantă e opusul spiritului de umilinţă dorit de Dumnezeu pentru noi: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor”(Matei 5:3).
Raisa Plăieșu pentru Traditia.md