Creștinul mirean își trăiește credința în mijlocul vieții de zi cu zi: acasă, la serviciu, pe drum, între oameni. El nu este chemat să părăsească lumea, ci să trăiască în ea cu inimă curată, avându-L pe Hristos drept călăuză. Drumul său este unul al răbdării, al credinței simple și al nădejdii neclintite.
În viața mireană, credința se vede în lucrurile mici: în rugăciunea spusă dimineața și seara, în semnul crucii făcut cu smerenie, în cuvântul bun rostit la vreme potrivită, în faptele de caritate care le faci în juril tău. Creștinul învață să poarte greutățile vieții cu încredere, știind că Dumnezeu nu părăsește pe nimeni, chiar dacă uneori tăcerea Lui pare grea.
Familia devine prima biserică, biserica mică, iar casa – loc de binecuvântare. Aici se învață iubirea, iertarea și jertfa zilnică. La locul de muncă, mireanul este chemat să fie cinstit, răbdător și drept, mărturisindu-L pe Hristos nu prin vorbe multe, ci prin felul său de a fi și să-și exercite onest și sincer obligațiunile de muncă.
Căderile și slăbiciunile fac parte din acest drum, dar ele nu sunt un capăt, ci o chemare la ridicare. Prin spovedanie, rugăciune și împărtășire, creștinul primește puterea de a merge mai departe. Biserica îi este mamă, iar duhovnicul – povățuitor pe calea mântuirii.
Astfel, viața mireană devine un pelerinaj spre Dumnezeu. Pas cu pas, cu credință și smerenie, creștinul înaintează, purtând în inimă nădejdea că fiecare zi trăită cu Dumnezeu îl apropie de Împărăția Cerurilor.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md