Parintele Marcu (1910-1999) a patimit în închisorile a trei regimuri politice: carlist, antonescian și comunist. Anchetatorii l-au numit “Fachirul”, pentru ca a rabdat chinurile ca unul fără de trup, rugîndu-se neîncetat.
Dupa eliberarea din a doua detenție (dintre 1941-1954), in anul 1956 a intrat în viața monahală la Mănăstirea Slatina, unde l-a avut duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc. De aici a luat iarăși drumul Aiudului pîna în anul 1964, executînd in total mai bine de 19 ani de temniță. Dupa eliberare intră în obștea Mănăstirii Sihăstria, nevoindu-se pînă la sfîrșitul vieții și umplîndu-se de darurile Duhului. Părinții de la Sihăstria și-l amintesc primind Sfintele Taine cu chipul plin de lumină. A fost un mare rugător, ascuns de oameni și unit cu Hristos.
Cuvînt înainte al Părintelui Cleopa: Aproape la toate slujbele din biserică întîlnim la un moment dat aceşti Psalmi, 50 şi 142, dar puţini dintre noi au înţelegerea duhovnicească a acestora. De asemenea, în vremea Sfintei Liturghii, înainte de Vohodul Mare – ieşirea cu Sfînta Evanghelie – se cîntă Fericirile, care ne amintesc de faimoasa predică de pe munte a lui Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, şi ne arată nouă, păcătoşilor, cum putem fi fericiţi încă din această viaţă pămîntească.
În urma mai multor discuţii avute cu un credincios aflat acum la vîrsta „ostenelii şi durerii” (Ps. 89:10) şi care în această viaţă a trecut prin multe şi grele încercări pe care le-a biruit prin credinţă şi cu Darul lui Dumnezeu, am constatat o adîncă şi duhovnicească înţelegere a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, motiv pentru care l-am rugat să ne împărtăşească şi nouă din experienţa duhovnicească a frăţiei sale, explicîndu-ne înţelesul pe care îl meditează la auzul sau cititul acestor Psalmi sau Fericiri.
Psalmul 50
După cum ştim toţi credincioşii, acest Psalm a fost alcătuit de către Prorocul David după căderea lui în cele două mari păcate: uciderea şi prea-curvia. Sfinţii Părinţi spun că a îngăduit Dumnezeu să facă aceste mari păcate pentru a lăsa întregii lumi o rugăciune de pocăinţă, unică în felul ei, pentru toate generaţiile cărora şi se va trezi conştiinţa despre starea păcatelor lor. Şi tot Sfinţii Părinţi atrag atenţia chiar şi Prorocilor, sau celor care slujesc lui Dumnezeu, să ia aminte că David era Proroc şi totuşi a căzut în păcat. De asemenea, împăraţilor şi oamenilor cu mari răspunderi să ia aminte că David era împărat şi totuşi a păcătuit. La fel şi bătrînilor, că David era bătrîn şi a căzut în astfel de păcate. De asemenea şi tuturor generaţiilor de oameni, că om fiind eşti expus să cazi în păcat; de aceea, Prorocul Nathan, în cele din urmă, i-a spus lui David: «tu eşti omul acela care a făcut fapta aceasta».
Înţelegem de aici că atunci cînd săvîrşim vreun păcat, noi toţi sîntem urmaşii lui Cain, căci urmaşii lui Cain se numeau oameni, pe cînd fiii lui Set se numeau fiii lui Dumnezeu.
Şi încă ceva trebuie să remarcăm: conştiinţa lui David nu mai era vie, trează, luminată de Duhul Sfînt, ci era înceţoşată, întunecată; nu mai era atent la faptele sale, ci s-a lăsat împins de instinctul orb, dar puternic, către fapta care a urmat. De aceea nici nu a înţeles aluzia Prorocului Nathan, ci numai după ce Prorocul a strigat cu glas puternic, ca de tunet, «Tu eşti acela care a săvîrşit fapta aceasta», i s-a trezit conştiinţa şi şi-a recunoscut păcatul, zicînd: «Păcătuit-am Domnului»; iar Nathan a zis către David: «şi Dumnezeu a iertat păcatul tău, nu vei muri» (2 Împ. 12:22).
Psalmul 50 are trei părţi cu cîte şapte idei în fiecare parte. Prima parte se referă la mărturisirea făcută lui Dumnezeu, apelînd cu multă umilinţă şi stăruinţă la îndurările Lui. A doua parte cuprinde alte şapte idei care sînt mijloace pe care trebuie să le folosească fiecare om pentru a-şi asigura mîntuirea, şi care sînt de fapt cele şapte taine date de Mîntuitorul spre curăţire, sfinţire şi ajutor pentru a trăi în fapta bună. A treia parte arată că omul este dator să facă şi misiune, să ştie cum să o facă. De asemenea, arată şi bucuria ce o are omul pentru tot ajutorul primit de la Dumnezeu, lauda ce e dator să o aducă Domnului, cum şi ce anume laude sînt plăcute Lui; ce rugăciuni mai trebuie să facă omul lui Dumnezeu şi pentru ce anume, ca să fie de folos şi plăcute lui Dumnezeu.
Şi acum, oarecare explicaţie: am găsit pe undeva o comparaţie şi afirmaţie că Dumnezeu a făcut totul din nimic, dar şi omul a făcut ceva din nimic, şi anume păcatul, urmat de fărădelege, păcatul fiind neascultarea de Dumnezeu (vezi mai departe tîlcuirea Fericirilor).
După ce primii oameni, Adam şi Eva, au păcătuit, au fost scoşi afară din Rai. În continuare generaţie după generaţie, şi în special după ce fiii lui Set s-au căsătorit cu fetele oamenilor (care erau din seminţia lui Cain), au păcătuit din ce în ce mai mult, pînă cînd li s-a întunecat de tot conştiinţa şi nu mai înţelegeau nimic din cele ce erau plăcute lui Dumnezeu, a determinat pe Dumnezeu să zică lui Noe: «Sfîrşitul la tot omul vine, că s-a umplut pămîntul de nedreptate şi iată îi voi pierde pe ei de pe pămînt» (Facere 6:13). Şi au pierit oamenii prin potop, afară de Noe şi familia lui. Apoi iarăşi s-au înmulţit oamenii şi tot mai mult păcătuiau.
Văzînd Dumnezeu că din cauza păcatelor li s-a întunecat mintea şi conştiinţa încît nu mai înţeleg nimic din cele ce trebuiesc făcute după voia Sa, a socotit să le dea o Lege scrisă. Şi pe aceasta, mai tîrziu, au nesocotit-o şi au încălcat-o, apărînd în felul acesta alături de păcat şi fărădelegea. De aceea şi David, insuflat de Duhul Sfînt, îşi dă seama că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu, dar a făcut şi fărădelegea. Pentru că Legea era dată de Dumnezeu şi scrisă mai recent (1) şi trebuia s-o respecte. De aceea cînd apelează la mila şi îndurarea lui Dumnezeu repetă mai mult (2-3) ca fărădelegea să fie ştearsă, spălată şi curăţită (4). Mai departe spune că îşi cunoaşte fărădelegea şi păcatul şi că le are pururi înaintea lui.
Sfinţii Părinţi spun că David a păcătuit o singură dată, dar s-a căit toată viaţa lui de păcatul săvîrşit, de aceea şi noi acelaşi lucru trebuie să-l facem, pentru a nu mai cădea din nou în alte păcate.
5: „Ţie unuia am greşit, că am făcut ceea ce este rău înaintea Ta, aşa că Tu eşti drept în hotărîrea şi în judecata Ta cu totul curat”. Aceste cuvinte sînt destul de clare şi nu mai este nevoie de vreo explicaţie.
6: „Că întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea”. Pomeneşte întîi de zămislirea întru fărădelege, pentru că legea era dată de Dumnezeu mai de curînd şi firesc trebuia să o ţină minte mai bine şi să o respecte. Adică zămislirea să se facă numai pentru împlinirea planului lui Dumnezeu, pentru perpetuarea neamului omenesc, iar nu împinsă de instinct, pentru plăcerea ce însoţeşte acest act. „Şi în păcate m-a născut maica mea”. A zis Dumnezeu: „în dureri vei naşte fii” (Facere 3:16), iar Sfinţii Părinţi spun că această rînduială dumnezeiască este spre mîntuirea femeii, care a greşit prima, dar în fapt femeia în timpul durerilor naşterii mai mult cîrteşte împotriva acestei rînduieli, de aceea şi zice David: „şi în păcate m-a născut maica mea”. Şi încă ceva: după căderea în păcat a primilor oameni, moştenim cu toţii şi păcatul lor.
7: „Adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie”. Din acest verset se înţelege clar că în continuare urmează cele şapte Taine:
8: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vîrtos decît zăpada mă voi albi”. Aici se cuprind două Taine, care de obicei se săvîrşesc împreună, una după alta: Botezul şi Mirungerea (ungerea cu Sfîntul Mir). „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi”, închipuie Botezul, care curăţă toate păcatele celui ce se botează, între care cel dintîi e păcatul strămoşesc. Şi pentru că la Botez zice „stropi-mă-vei”, iar la Mirungere „spăla-mă-vei”, îndrăznesc să spun că prin cele două Taine Duhul Sfînt spală întreaga fiinţă omenească, pentru a rămîne definitiv curată şi ajutată să trăiască mai departe în fapta bună: „mai vîrtos decît zăpada mă voi albi”.
9: „Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite”. Aici este vorba de Sfîntul Maslu. Dacă această Taină se săvîrşeşte după toată rînduiala Bisericii, adică să postească împreună cu cel căruia i se face Sfîntul Maslu şi cei mai de aproape ai lui, să se roage după cum i-a rînduit preotul, să facă milostenie după posibilităţi, să se mărturisească, să-şi facă canonul, şi, dacă va socoti preotul, să se şi împărtăşească, împlinind toate cu smerenie, va recăpăta din nou starea de fiu al lui Dumnezeu, şi aşa fiind va simţi în sufletul şi în fiinţa sa starea de bucurie şi de veselie aşa cum spune stihul Psalmului.
10: „Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le”. Se înţelege că este vorba de Taina Spovedaniei, sau a Mărturisirii, care dacă se împlineşte cum e mai bine, omul va simţi din ce în ce mai mult o schimbare în mai bine a fiinţei sale.
11: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi Duh drept înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele”. Taina Sfintei Împărtăşanii. După ce omul a împlinit bine toate Tainele descrise pînă aici şi cu binecuvîntarea preotului se va împărtăşi cu Trupul şi Sîngele Mîntuitorului, bine pregătit fiind, şi va simţi în inima sa o stare de mare bucurie, de fericire, de desfătare, aşa de intense încît nici nu se pot descrie, împletindu-se în acelaşi timp cu starea de părere de rău pentru păcatele făcute pînă acum, poate omul să înţeleagă că inima lui s-a curăţit (căci altfel nu ar fi putut avea aceste stări) şi în continuare va vedea cu ochii duhului şi va înţelege sensul duhovnicesc al celor ce aude, citeşte sau se roagă şi pe care nu le înţelegea pînă acum.
12: „Nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine”. Taina căsătoriei. Din cauza multor păcate mari, omul e lepădat de Dumnezeu şi-l părăseşte Duhul Sfînt; dar cel mai mult a căzut din cauza desfrînării. Sfîntul Nifon spune că într-o vedenie a lui a văzut pe un înger plîngînd foarte amar înaintea casei unei desfrînate. Întrebîndu-l de ce plînge aşa de grozav, îngerul i-a spus că omul pe care era pus să-l păzească păcătuia împreună cu desfrînata şi singur, prin voia lui liberă, s-a dat în mîna Satanei, iar el, îngerul, nu mai poate să-l ajute cu nimic. Tot Sfîntul Nifon spune că acest păcat este foarte murdar şi urît de Dumnezeu.
În Vieţile Sfinţilor se găsesc mai mult mărturii unde diavolii, fiind siliţi de puterea dumnezeiască, spuneau unor Sfinţi că ei se laudă cel mai mult prin păcatul desfrînării şi prin acest păcat cîştigă cel mai mulţi oameni pentru iad. De aceea a rînduit Dumnezeu Taina Căsătoriei despre care Sfîntul Apostol Pavel spune că «Taina aceasta mare este» (Efeseni 5:32), pentru că prin ea omul colaborează cu Dumnezeu pentru împlinirea planului Său; iar dacă omul împiedică concepţiunea, prin orice mijloace, sau face avorturi, atunci lucrează împotriva voii şi planului lui Dumnezeu şi va primi mare pedeapsă şi chinuri în iad, dacă nu se pocăieşte (cum să se pocăiască omul, să vadă explicaţiile de la începutul Fericirilor şi primele 5 Fericiri, sau sfaturile duhovnicului său).
Fiind binecuvîntat de Dumnezeu prin mîna preotului, prin această Taină, şi silindu-se să trăiască în căsătorie după toată rînduiala lăsată de Dumnezeu Bisericii, nu va mai greşi, îşi va creşte copiii „în frica şi certarea Domnului”, reuşind în felul acesta să se mîntuiască pe sine şi împreună cu întreaga lui familie să cîştige viaţa veşnică.
13: „Dă-mi mie bucuria mîntuirii Tale şi cu Duh stăpînitor mă întăreşte”. Taina Hirotoniei, sau a Preoţiei. Mîntuirea şi îndeosebi bucuria mîntuirii o poate avea omul după ce mai întîi şi-a însuşit toate Tainele rînduite de Dumnezeu şi împlinite prin mîna preotului, căruia i s-a dat de la Dumnezeu Darul şi Puterea de a le săvîrşi. Omul va simţi în sufletul său stările bune descrise mai sus şi cere în continuare să i se dea „Duh stăpînitor” şi să fie întărit în El. Dar de ce cere acest lucru? Cere pentru că simte în el, în fiinţa şi sufletul său, îndemnul Duhului Sfînt, ca el, omul, după ce mai întîi cu ajutorul Darului lui Dumnezeu şi-a rezolvat problema mîntuirii sale, să facă şi misiune – adică să ajute şi el de acum pe alţii să se mîntuiască –, căci zice în stihul următor:
14: „Învăţa-voi pe cei fără-de-lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce”. Cînd va învăţa pe alţii cum să se întoarcă şi să trăiască după voia lui Dumnezeu şi să se mîntuiască, va întîmpina multe greutăţi şi împotriviri din partea oamenilor şi mai ales de la oameni îndemnaţi de însuşi vrăjmaşul oamenilor, diavol, care între altele îl îndeamnă să se răzbune într-un fel sau altul pe cei care i se împotrivesc şi în felul acesta să-i zădărnicească toată opera lui de mîntuire pentru alţii. De aceea e mai de folos să rabde orice împotrivire, şi dacă va fi nevoie, chiar să se şi jertfească pentru mîntuirea altora, pecetluind chiar cu sîngele său mîntuirea aproapelui, aşa cum au făcut Sfinţii Apostoli, Mucenicii şi Mărturisitorii, deoarece Psalmistul zice:
15: „Izbăveşte-mă de vărsarea sîngelui, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele”. Cînd Sfîntul Apostol Petru, vrînd să-L apere pe Mîntuitorul în grădina Ghetsimani, a scos sabia şi a tăiat urechea lui Malh, Mîntuitorul a spus: „Bagă sabia în teacă”, vindecînd urechea lui Malh. De aici înţelegem mai bine „izbăveşte-mă de vărsarea sîngelui”.
„Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta”. Dintre organele vorbirii – limbă, dinţi, buze – limba este cel mai din lăuntru şi ea simte, înţelege şi sesizează cea dintîi ceea ce se petrece în interiorul sufletului şi al duhului din om. De aceea şi de data aceasta ea a sesizat mai întîi dreptatea pe care a făcut-o Dumnezeu cu omul. Adică, cum i se va trezi conştiinţa ca să-şi dea seama de greşelile pe care le-a făcut, să-l mustre, să-şi mărturisească păcatele, să primească canonul şi să-l facă, să simtă şi să înţeleagă ajutorul pe care i l-a dat Dumnezeu pentru a se îndrepta şi a se mîntui, cum l-a ajutat ca să fie de folos la mîntuirea altora. Va zice: „Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.” Chiar în popor există o vorbă: „Mi-era cuvîntul pe limbă, gata să-l spun”.
16: „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta” (sau Te va lăuda). Omul, cu mintea sa luminată de Duhul Sfînt, va vedea şi va înţelege toate binefacerile primite de la Dumnezeu, de la început şi pînă acum, simte şi el nevoia de a-I mulţumi, de a-L binecuvînta, de a-L slăvi cît mai mult cu gura sa.
17: „Că de-ai fi voit jertfă Ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi”. Dumnezeu nu primeşte arderile de tot ca jertfă bineplăcută Lui, ci „duhul umilit, inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Ştim că „duhul umilit” este conştiinţa păcătoşeniei, şi dacă omul va avea cît mai mult şi mai des această conştiinţă şi umilinţă în mintea şi inima sa, Dumnezeu nu-l va mai pedepsi, nu-l va mai urgisi, pentru că însuşi omul se pedepseşte pe sine, în mintea sa, cît mai des, aşa cum spun Sfinţii Părinţi despre David, că el a păcătuit o singură dată, dar s-a căit în toată viaţa sa.
18: „Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta Sionului şi se vor zidi zidurile Ierusalimului”. Sionul este muntele pe care se află oraşul Ierusalim. Dar aici nu este vorba nici de munte, nici de oraşul Ierusalim, ci este vorba de om, care are mintea în cap, deci în partea cea mai înaltă sau de mai sus a lui; de inima omului, care se află ca şi Ierusalimul în acest munte, adică în om, şi în care inimă se află Templul sau Biserica lui Dumnezeu cu Altarul Domnului, unde se aduce jertfă de laudă dreptăţii lui Dumnezeu. De aceea zice: „Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta Sionului”, adică „luminează, Doamne, mintea mea ca să Te văd pe Tine şi să înţeleg sensul duhovnicesc al învăţăturilor Tale şi să mă închin Ţie”. „Şi să se zidească zidurile Ierusalimului”, adică „înconjoară, Doamne, cu Darul Tău inima mea ca şi cu un zid, ca să nu mai poată intra vrăjmaşul cu sfaturile lui ca atunci cînd era fără zid înconjurător”.
20: „Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot, atunci vor pune pe altarul Tău viţei”. Cînd omul cu mintea sa luminată de Duhul Sfînt Îl va vedea pe Dumnezeu fie personal, fie prin simţirea inimii sale, fie prin înţelesul duhovnicesc al învăţăturilor Sale, cum nu se va umplea de bucurie duhovnicească şi nu va şti să-I mulţumească pentru toate acestea? Să-L binecuvinteze, să-L laude, să-L slăvească, să I se închine, să-L roage pentru tot ce are nevoie!
Deci, avînd omul mintea, inima şi toată fiinţa sa curăţite şi sfinţite, fiind cu totul nevinovat, atunci Dumnezeu va binevoi şi va primi aceste jertfe aduse cu dreptate Lui ca pe nişte viţei nevinovaţi şi curaţi ai Legii Vechi.
Sursă: Manastirea.petru-voda.ro