Astăzi, la 29 mai 2022, Biserica sărbătorește Duminica a VI-a după Paști, a Orbului din naștere. Propunem cititorilor noștri predica mitropolitului Antonie de Suroj dedicată acestei zile.
În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
Cât de tare ne înspăimântă orbirea trupească! Ce îngrozitor este când întâlnești un om care nu a văzut niciodată nimic, pentru care a fost închisă toată frumusețea, toată slava lumii în care trăim. Și câtă frică simt uneori cei care își pierd treptat vederea.
Și, în același timp, rămânem teribil de calmi și indiferenți față de orbirea duhovnicească atât în noi, cât și în cei din jurul nostru. Se întâmplă că omul s-a născut orb: pentru el această lume este opacă, el percepe doar materia în ea, el nu poate sesiza prezența Creatorului în ea.
Și în loc să ne tremure inimile de groază și milă, pentru că un asemenea om nu poate accepta lumea noastră, pentru că nu o vede și o neagă, pentru că ne consideră nebuni și dăunători pentru el – noi, la rându-ne îl tratăm negativ, noi nu îl acceptăm, el ne este străin, trăiește în lumea materiei, el este orb. Nouă nu ne e milă de el.
Din an în an noi ne rugăm aici ca toți cei orbi cu duhul, care nu cred în Dumnezeu, care văd numai materie în această lume bogată în care persistă Dumnezeu – ca ei să-și primească vederea. Dar oare putem noi spune că retrăim asta cu aceeași durere și cu aceeași groază, ca și când am întâlni o persoană care s-a născut oarbă și nu a văzut niciodată această lume senzuală, chiar dacă este bogată în duh?
Și se mai întâmplă că omul cândva avea vedere, însă treptat ochii au început să i se stingă. Se întâmplă cu ochii trupești, dar se întâmplă și cu ochii duhovnicești: ceea ce el a văzut cândva, deja nu mai vede, îi lipsește încrederea în sine și în ceea ce cunoscuse cândva pentru a fi credincios – adică pentru ca atunci când ceea ce a fost pentru el evident se va stinge, el să fie absolut, nezdruncinat sigur de niște lucruri invizibile, de lucrurile pe care nu le va mai vedea.
Ne este milă de o astfel de persoană? Ce ajutor îi oferim noi? Ne dăm noi seama că nu poate exista o durere mai mare decât a pierde vederea lumii duhovnicești și că, comparativ cu aceasta, toate celelalte sunt un nimic? Nu, noi nu suntem suficient de conștienți de acest lucru, noi judecăm și osândim, noi ne înstrăinăm și negăm, persoană ne devine străină.
Dar, în același timp, unde în alt loc poate ea să caute vedere, dacă nu printre cei care văd, credință – printre cei care cred, chiar dacă au o credință slabă, șovăielnică? Să ne gândim la aceasta. În jurul nostru, în propriul nostru mediu și pe scară largă în jurul nostru există nenumărați oameni ai căror ochi duhovnicești s-au stins sau la care ei niciodată nu au văzut.
Să-i întâmpinăm cu iubire, cu milă, cu rugăciune, cu compasiune.
Dar nici aceasta nu e suficient: noi trebuie să învățăm cum să ne facem credința nostră vrednică pentru ei, cum să-i atașăm de ceea ce avem noi. Însă pentru aceasta este nevoie de un singur lucru: să avem în noi iubire, dar o iubire gata să ajungă la limită și dincolo de limita forțelor și capacităților omenești. Să ne rugăm ca Domnul să sporească credința în noi și în alții, dar și să ne învețe să iubim în așa fel încât un altcineva prin noi să aprindă în sine focul vieții veșnice. Amin.
HRISTOS A ÎNVIAT! – ADEVĂRAT A ÎNVIAT!