Din fotografiile alb-negru din fiecare casă, din fiecare sat, ne privesc drept în ochi oameni care astăzi nu mai sunt. De cele mai multe ori nu știm cine au fost oamenii. Nu știm cine erau fotográfii. Totuși, acele fotografii sunt atât de diferite de ceea ce vedem de multe ori astăzi. Ceva gol de conținut. Nimic care să îți capteze cu adevărat atenția. Fotografi care surprind nimicul, când ceea ce este important nu le captează atenția.
De multe ori am căutat să aflu cine erau fotográfii din satele Moldovei. Mulți au auzit de Zaharia Cușnir. După moartea lui s-a descoperit o zestre fotografică ce ne ajută să reconstituim viața din anii vieții lui. Și sunt, sunt convins, mulți fotografi rămași necunoscuți. Dar fotografiile lor trebuie recuperate și, poate, la un moment dat, se va crea și Muzeul Fotografiei din Moldova. Zestrea fotografică trebuie să revină statului și nu să fie însușită de persoane particulare. S-ar putea organiza expoziții, ar putea fi editate lucrări care să fie de folos generațiilor următoare.
În satul Larga, raionul Briceni, văzusem sute de fotografii de la nunți și evenimente de familie. Fotograf era Victor Radomschi. Am căutat să aflu povestea vieții lui.
S-a născut în anul 1954, în satul Larga. A învățat fotografia la Chișinău, în 1971. După armată a revenit la Briceni, unde a fost angajat, la recomandarea celor din capitală, la studioul foto, unde fotograf era Isac Davîdovici Cerchiș. Mai lucra o fată care retușa fotografiile, iar Victor Radomschi era laborant.
„La nunți umblam eu. În studio făcea fotografiile Cerchiș. Se făceau fotografii de familie, colective din școli, întreprinderi. Când a murit, am fost numit eu fotograf și am rămas la Briceni până în 1993. A mai apărut un studio, apoi a dispărut. În 1993 era criză. Era greu și lumea nu mai avea mintea la fotografii.
În fiecare lună trebuia să am comenzi de 800 de ruble ca să primesc salariul. Făceam norma. Lumea aprecia fotografia. Nu ca azi. Zeci de ani am fotografiat sute de nunți. Foloseam un aparat Kiev 4, foarte bun; eu fotografiam, eu developam. Sâmbătă și duminică se întâmpla să am și trei nunți într-o zi, în sate diferite. Fugeam de la una la alta cu motocicleta, cu mașina, stabileam orele.
Fotográfii de acum, cei care merg la nunți, nu prea sunt fotografi. Și-au luat aparate bune, apasă, cioc, cioc. Eu pe film gândeam, stăteam, mă gândeam, eram responsabil de ce o să iasă. Lucram pe film. Aveam cu mine trei aparate și vreo șapte filme, dar gândeam ca să nu risipesc filmul. Acum se uită ăștia și zic: «Hai încă o dată, că n-a ieșit». Mie clipa trebuia să îmi fie clară. Când le dădeam fotografiile, mi le luau efectiv din mâini. Fotografii făcute de mine sunt și acum prin case. Mi se dădeau 80, 100, 120 de ruble la o nuntă. Acum ăștia iau mii de dolari, nu știu ce fac cu ei. 120 de ruble maximum era pentru o nuntă. Și muncă!
Când intram într-un parc și mă zăreau, spuneau că a venit «partetariul», numai pe mâini nu mă duceau. Parcă eram Dumnezeu. Satele din raionul Briceni le știu mai bine ca satul Larga. Dar unde nu făceam fotografii? Și pentru ziare, revista «Femeia Moldovei». Fotográfii erau respectați. Mă duceam la Comitetul de Partid și deschideam ușa cu piciorul, toți mă știau. La Olimpiada din 1980 a trebuit să alerg prin toate satele raionului după cei cu flacăra olimpică. Fotografii cu sportivi, cu veterani, cu oamenii simpli; unele erau puse pe panouri, ca să le vadă oamenii. Dar nunțile și înmormântările la care am fost cred că numără sute, sute. Acum nu vine fotograf la înmormântări, dar atunci numaidecât mergeam. Dacă venea partetariul la mort, înseamnă că era înmormântare frumoasă. Așa se zicea atunci.
Vremuri!
A, la nunți întrebam mirele câte fotografii vrea. Se făceau mai multe fotografii: una pentru frate, una pentru bunel, una pentru cine mai zicea el. Acum nu se mai face, totul e pe computer și bună ziua. Băiatului meu i-am spus, la nunta sa, să îmi zică câte fotografii vrea să dea; el a zis că nu-i nevoie, că are caseta și gata. Să pot lua viața de la capăt, tot fotograf m-aș face.”
Ștefan SUSAI