„Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei,
prea mici, Mie Mi-ați făcut.” (Matei 25:40)
Boala este una dintre cele mai grele încercări prin care poate trece omul. Ea nu atinge numai trupul, ci și sufletul, gândurile, speranțele și relațiile cu cei din jur. În fața unui om bolnav, însă, creștinul este chemat să vadă mai mult decât suferința unui trup: este chemat să recunoască chipul lui Dumnezeu și, în taina iubirii, chipul lui Hristos.
Omul bolnav nu încetează să fie om atunci când devine dependent de ajutorul altora. Nu-și pierde demnitatea atunci când nu mai poate merge, când mâinile îi tremură, când are nevoie de cineva care să-i ofere apă, hrană, medicamente sau pur și simplu să-i țină mâna. Uneori, tocmai în această neputință se descoperă una dintre cele mai profunde lecții ale iubirii creștine.
Hristos este aproape de cel care suferă
Evangheliile ne arată că Hristos nu a trecut indiferent pe lângă cei bolnavi. El s-a apropiat de orbi, de leproși, de paralitici, de cei chinuiți și de cei considerați marginalizați de societate. I-a ascultat, i-a atins, i-a ridicat și le-a redat speranța.
În fiecare bolnav există o taină pe care omul sănătos trebuie să o privească cu smerenie. Nu putem spune că orice boală este o pedeapsă pentru un păcat și nici nu trebuie să judecăm suferința celuilalt. Hristos Însuși ne învață să nu transformăm boala într-o condamnare morală. Dimpotrivă, suferința poate deveni un loc al întâlnirii cu Dumnezeu. Uneori omul îl caută pe Dumnezeu atunci când toate celelalte sprijinuri se clatină. În liniștea unui salon de spital, într-o noapte fără somn, lângă un pat de suferință sau în fața unui diagnostic greu, sufletul poate începe să pună întrebări pe care, în agitația vieții, nu și le-a pus niciodată.
Cine sunt? Pentru ce trăiesc? Ce rămâne din mine atunci când trupul nu mă mai ascultă? Unde este Dumnezeu în această suferință? Aceste întrebări nu trebuie înăbușite. Ele pot deveni începutul unei căutări duhovnicești.
Chipul lui Hristos se vede și în mâna celui care ajută
Când un medic intră în salon și privește cu atenție un pacient, când o asistentă schimbă cu grijă pansamentul, când un copil își sărută mama bolnavă, când cineva se așază lângă un bătrân singur și îl ascultă, iubirea lui Hristos poate deveni vizibilă prin gesturi omenești. Nu întotdeauna vindecarea începe printr-un medicament. Uneori începe printr-un cuvânt. Prin o mână întinsă. Prin o rugăciune. Prin simpla prezență a cuiva care spune: „Nu ești singur.”
Medicul vindecă atât cât îi permite știința, experiența și puterea sa profesională. Biserica, familia și comunitatea pot susține sufletul omului în lupta sa cu frica, deznădejdea și singurătatea. Aceste dimensiuni nu trebuie puse în opoziție, ci pot lucra împreună, fiecare respectându-și locul și responsabilitatea.
Omul bolnav nu are nevoie numai de tratament, ci și de speranță
În fața bolii, omul are nevoie nu numai de îngrijire medicală competentă, dar și de căldură sufletească. Un tratament administrat fără respect poate vindeca trupul și poate răni sufletul. Un cuvânt spus cu blândețe poate alina o durere pe care niciun medicament nu o poate măsura. De aceea, îngrijirea omului bolnav trebuie să privească persoana în întregul ei: trup, minte și suflet. Rugăciunea, spovedania, împărtășirea cu Sfintele Taine, citirea Psalmilor și apropierea de Biserică pot reprezenta, pentru omul credincios, forme importante de sprijin duhovnicesc. Ele nu înlocuiesc tratamentul medical, ci pot însoți omul în lupta sa interioară cu boala și cu frica.
Adevărata terapie a sufletului nu promite miracole la comandă. Ea îl învață pe om să nu-și piardă nădejdea, să-și păstreze demnitatea și să caute sens chiar și în mijlocul încercării.
„Mi-a fost foame și Mi-ați dat să mănânc…”
În capitolul 25 al Evangheliei după Matei, Hristos vorbește despre iubirea concretă față de cel aflat în nevoie: flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau întemnițat. Aici se află una dintre cele mai profunde învățături pentru lumea contemporană: nu-L putem iubi pe Hristos și rămâne indiferenți față de omul care suferă. Când vizităm un bolnav, nu facem doar o faptă socială. Când îl mângâiem, când îl ascultăm, când îi oferim o pâine, un pahar cu apă sau câteva minute din timpul nostru, atingem taina iubirii creștine. Poate că omul bolnav nu ne va putea răsplăti niciodată. Tocmai aici începe iubirea adevărată.
Boala poate descoperi valoarea vieții
Omul sănătos amână adesea recunoștința. Aleargă după bani, succes, proprietăți, recunoaștere și putere. Boala poate opri această alergare și îl poate face să descopere valoarea lucrurilor simple: o dimineață, o rază de soare, glasul unui copil, o rugăciune, o mână care îl ține de mână. Atunci omul poate înțelege că viața nu este numai ceea ce posedăm, ci mai ales ce iubim și cui dăruim iubirea noastră.
În acest sens, omul bolnav poate deveni, fără să-și dorească, un învățător pentru cei sănătoși. El ne poate învăța răbdarea. Ne poate învăța recunoștința. Ne poate învăța să ne rugăm. Ne poate învăța să nu mai trecem nepăsători pe lângă suferința altuia.
Hristos nu abandonează omul în suferință
Crucea lui Hristos ne arată că Dumnezeu nu privește suferința omului de la distanță. Hristos Însuși a intrat în adâncul suferinței omenești. De aceea, pentru creștin, Crucea nu este numai imaginea durerii, ci și a iubirii care nu abandonează. Când omul bolnav spune: „Doamne, nu mai pot!”, poate spune și atât: „Doamne, rămâi cu mine!” Iar această rugăciune simplă poate deveni începutul unei mari puteri sufletești. Nu știm întotdeauna de ce vine o anumită suferință. Nu putem explica toate durerile omului. Dar putem alege să nu lăsăm suferința fără iubire.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai importante misiuni ale familiei, ale medicului, ale Bisericii și ale comunității: să nu-l lase pe omul bolnav singur cu boala lui.
Poate că într-o zi vom sta cu toții, pentru câteva clipe, lângă patul unui om bolnav. Atunci să nu vedem doar un trup slăbit, un diagnostic sau un număr într-un registru medical. Să vedem un om. Un suflet. O făptură creată de Dumnezeu. Și, prin el, să încercăm să vedem chipul lui Hristos.
Pentru că uneori Hristos nu vine la noi în strălucirea unei minuni, ci în chipul celui care suferă și ne întinde mâna. Iar întrebarea nu va fi doar: „Cum l-am vindecat?” Ci și: „Câtă iubire i-am dăruit în ceasul în care avea cea mai mare nevoie de ea?” Poate că acolo începe adevărata terapie a sufletului, unde omul se prea poate vindeca.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md