Cunoaștem foarte puțin vechiul oraș, care a format caracterul multiconfesional și diversitatea etnoculturală a Chișinăului, a pus bazele dezvoltării industriei și comerțului său, a umplut orașul cu sunete de clopot și a marcat începutul unei istorii lungii și bogate.
Acum nouă ani, a fost publicată cartea „Orașul Chișinău. Începuturi. Dezvoltare urbană. Biserici (secolele XV-XIX)”. Ea demontează categoric tradiția de a percepe Chișinăul de pînă la 1812 drept o așezare rurală neînsemnată, a cărei istorie urbană ar fi început abia în prima jumătate a secolului XIX, după instalarea aici a Imperiului Rus. Autorul cărții, dr. arh. Sergius Ciocanu, cercetător științific la Institutul Patrimoniului Cultural, a adunat date și fapte, care anterior fie lipseau din lucrările științifice, fie erau menționate doar tangențial. În baza documentelor administrative interne, a planurilor și hărților vechi, a datelor despre parohii și edificiile de cult, el a reușit să dezvăluie pagini puțin studiate și necunoscute anterior din istoria orașului în perioada dezvoltării și formării lui timpurii. Cartea conturează imaginea Chișinăului drept centru urban în continuă creștere, important strategic și dinamic.
Acesta a fost subiectul conversației avute cu Sergius Ciocanu.
Un mit între trecut și viitor
– Sergius, cum ai ajuns să te interesezi de istoria Chișinăului secolelor XVII-XVIII?
– Unul dintre interesele științifice inițiale a fost legat de dezvoltarea arhitecturii bisericilor tradiționale de zid din partea de est a Țării Moldovei (anterior anului 1812). De această perioadă țin și o parte dintre bisericile din Chișinău. Am încercat să înțeleg de care etapă a dezvoltării orașului și de care procese istorice desfășurate aici a fost legată edificarea lor. Însă, dorind să încadrez aceste lăcașuri de cult într-un cadru istoric coerent, am constatat că un asemenea cadru, în fond, nu exista. S-a dovedit că nu există studii despre cum și de ce aici a apărut orașul în secolul XVII, iar istoria dezvoltării lui urbanistice de pînă la 1812 este prezentată doar fragmentar. Desigur, „poveștile” potrivit cărora înainte de Imperiul Rus pe locul orașului nostru ar fi existat un sat au căzut imediat, de la sine.
– De ce a fost atît de puțin studiată perioada timpurie a dezvoltării orașului?
– Primele încercări serioase de a explora originile Chișinăului au fost făcute în perioada dintre cele două războaie mondiale. Atunci a început munca sistematică cu arhive, materiale cartografice, cronici și alte surse scrise, faptul asigurînd o nouă perspectivă asupra istoriei timpurii a orașului. Anterior, în timpul Imperiului Rus, totul se reducea la descrierea dezvoltării orașului după 1812. Iar Chișinăul pre-imperial era înfățișat drept o așezare mică și dărăpănată, adesea totul reducîndu-se la clișee de genul: „înainte de 1812, aici se afla un sătuc neînsemnat”, sau – în 1812… „pe locul Chișinăului se afla o mică localitate, compusă din cîteva sute sau, posibil, din cîteva zeci de cocioabe sărăcăcioase moldovenești”.
Această interpretare a creat un mit durabil despre „nașterea” orașului tocmai în perioada imperială. Deja în perioada interbelică cercetările au relevat că orașul Chișinău a avut o istorie mult mai complexă, iar dezvoltarea lui înainte de 1812 nu poate fi redusă la imaginea întîmplătoare a unei localități rurale, lipsite de importanță.
În a doua jumătate a secolului XX, în istoriografia noastră s-a impus un alt concept simplificat: orașul de pe locul Chișinăului s-a format spontan, cam de la sine, în cadrul unui proces ca și cum evolutiv, legat de drumurile comerciale care treceau pe aici. Se presupunea că negustorii care urmau aceste drumuri au considerat acest loc convenabil pentru schimburi comerciale, și treptat au început să se stabilească și să se organizeze aici. Iar proprietarilor acestor terenuri nu le mai rămînea altceva de făcut decît să se resemneze, respectiv, să recunoască și să susțină această presupusă inițiativă venită „de jos”.
Aici va fi înălțat un oraș
– Deci, cum a luat naștere orașul Chișinău?
– Apăruseră condiții care practic au determinat înființarea aici a unui nou oraș. Printre cauze s-au situat modificările teritoriale survenite în această parte a Țării Moldovei, care, începînd cu finele secolului XV unul după altul pierde controlul asupra orașelor din partea sa de sud-est. Încă sub Ștefan cel Mare, pierduse Cetatea Albă și Chilia. În 1538, pierduse Tighina. În 1695 – întreaga linie a Nistrului dintre Cetatea Albă și Tighina, împreună cu orașul Ciubărciu. Spre mijlocul secolului XVII, fusese pierdută întreaga zonă dintre Valul Traian de Sus și rîul Ialpug, teritoriu cunoscut astăzi sub numele de Bugeac.
Aici trebuie să luăm în calcul că orașele, pe lîngă funcția meșteșugărească și comercială, aveau și o altă funcție importantă: erau cele mai importante centre de exercitare și concentrare a puterii de stat, asigurînd și controlul administrativ asupra teritoriului înconjurător. După pierderile teritoriale descrise mai sus, în această parte a țării — pe o dispanță de circa 80 km între orașul Lăpușna și rîul Nistru și la distanța de circa 90 km între orașul Orhei și Valul Traian de Sus — nu exista niciun centru urban. Acest vid de putere trebuia compensat.
În acest scop, a fost ales un amplasament la ultima îngustare a văii rîului Bîc, respectiv, la un vad, situat aproximativ la aceeași distanță de Valul Traian de Sus, Lăpușna și Orhei, la aproximativ 40 km de fiecare dintre punctele enumerate, adică la distanța unei zile de mers călare. Aici s-a decis construirea unui oraș nou, care a fost numit Chișinău.
– Care dintre domnii Țării Moldovei a luat această decizie?
– Din păcate, nu s-a păstrat niciun document istoric, care să se refere la acest lucru. Putem judeca doar în baza informațiilor indirecte. De exemplu, în 1670, un călător care a vizitat Chișinăul îl descrie ca fiind un „oraș construit recent”, ceea ce înseamnă că de la înființarea lui nu trecuse mult timp.
S-a păstrat un document intern din 1666, în care sînt menționați orășenii Chișinăului. Desigur, dacă există orășeni, este clar că orașul deja exista. Un an mai înainte, în 1665, călătorul otoman Evliya Çelebi a descris Chișinăul drept un „oraș foarte bogat”.
Într-un document mai tîrziu, orașul Chișinău este prezentat ca fiind „făcut” de domnul Țării Moldovei, Eustratie Dabija. Cel mai probabil, se avea în vedere nu atît fondarea orașului, ci finalizarea procesului de constituire a acestuia în timpul domniei lui Dabija (1661-1665).
Oricum, fondarea orașelor în acele vremuri era prerogativa autorității supreme. Sursele citate indică faptul, că la mijlocul anilor 1660, Chișinăul era deja un oraș temeinic așezat: era populat, era organizat din punct de vedere administrativ și desfășura activități comerciale active.
Organizarea vechii urbe
– Cine au fost oamenii care au populat noul oraș și de unde ei au venit?
– Pe atunci, negustorii și meșteșugarii formau coloana vertebrală a vieții urbane. Aceștia au venit aici din alte orașe ale Țării Moldovei. Nu excludem că unii dintre orășenii Chișinăului să fi sosit din alte state. Toți au fost atrași de perspectiva unor venituri comerciale considerabile, fiindu-le oferite, printre altele, locuri pentru construirea de case, scutiri de taxe pentru mai mulți ani, protecție și drepturi orășenești.
Terenul pe care a fost construit orașul se afla în apropiere de rîul Bîc, unde exista un vad și un pod. Aici a fost amenajată piața orașului (astăzi pe locul ei se află sediul Maternității orășenești nr. 2). În jurul pieței au fost delimitate străzi și cartiere, iar negustorii și meșteșugarii au fost invitați să-și construiască acolo case, magazine, ateliere și anexe gospodărești. Prima mențiune a unei comunități religioase la Chișinău datează din 1670. Documentele vorbesc despre o comunitate de creștini catolici, formată din 15 gospodării, fără biserică proprie.
Prima atestare a comunităților/breslelor naționale a orașului datează din 1739, cînd este consemnată existența a trei comunități urbane de acest fel: moldovenească, armeană și evreiască. O breaslă putea fi constituită atunci cînd numărul locuitorilor de o aceeași etnie atingea 400-500 persoane. Breslelor li se acorda dreptul de a-și delega reprezentanți în organele de administrare a orașului, de a-și alege un conducător și de a avea sigiliu.
– Cum era guvernat Chișinăul?
– În orașele Țării Moldovei funcționa un sistem de autoadministrare. În fruntea administrației urbane (Sfatul orășenesc) se afla ”șoltuzul”. Termenul provine din germanul ”sсhultheiß”. Sfatul era format din 12 pîrgari – reprezentanți aleși ai comunității orășenilor (cuvîntul ”pîrgar” derivă din cuvîntul german ”burger”/”purger”/”purgar”, care înseamnă ”orășean”). Cel mai vechi document în care este menționat șoltuzul de Chișinău datează din 1671.
Autoadministrarea orașelor moldovenești s-a format sub influența Dreptului de Magdeburg, fapt reflectat în titlurile membrilor Sfatului orășenesc. Totuși, în Țara Moldovei, acest drept era aplicat într-o formă limitată. Această formă trunchiată însemna că orașele moldovenești se bucurau doar de o autonomie parțială și nu puteau adopta toate deciziile; unele decizii din domeniul judiciare sau cele de domeniul militar, erau luate de reprezentantul plenipotențiar al Domniei Țării Moldovei din fiecare oraș – pîrcălabul. Acest titlu are, de asemenea, rădăcini germane –” burggraf”/”purgraf”, deși termenul a pătruns la noi prin intermediul limbii maghiare – unde el a fost transformat fonetic, ajungînd să fie scris ”porkolab”.
În a doua jumătate a secolului XVIII, după trecerea completă a orașului în proprietatea mănăstirilor din Iași, Sfatul orășenesc a fost desființat. Problemele administrării orașului au trecut în competența a doi vechili (vechil – administrator), numiți de mănăstiri: Căpitanul de Tîrg și Economul, acesta din urmă fiind ales din tagma monahală.
Orașul domnesc
– Reieșind din importanța strategică, Chișinăul probabil a fost vizitat de domnii Țării Moldovei?
– Exact. De aceea, în piața administrativă a Chișinăului au fost construite o curte domnească și o biserică domnească. Ele erau situate aproximativ unde se află acum Teatrul Eugène Ionesco.
Am reușit să adun mărturii legate de vizitele domnilor țării la Chișinău. Documentele istorice consemnează mai multe cazuri în care aceștia s-au oprit aici, fie în timpul diferitelor călătorii, fie parcurgînd drumul de la Iași spre Tighina. De exemplu, în 1671, domnul Gheorghe Duca, fiind cu oastea sa, s-a întîlnit la Chișinău cu domnul muntean de atunci. Domnul Antonie Ruset, pe cît se pare, a folosit orașul drept loc de concentrare a efectivelor militare ale țării, participînd la campaniile Imperiului Otoman în Polonia, în 1678 fiind consemnat că el ”s-a întors înapoi la Chișinău” cu oastea.
În 1683, domnul Ștefan Petriceicu s-a întîlnit la Chișinău cu hatmanul coroanei poloneze, Ștefan Kunițki, care sosise aici cu oastea sa. În 1703, Constantin Duca a intrat în oraș cu oastea sa în drum spre satul Geamăna pentru a se întîlni cu hanul Crimeii. În 1707, Antioh Cantemir (fratele lui Dimitrie Cantemir) a petrecut o zi întreagă la Chișinău, în drum spre Cetatea Tighina.
– Chișinăul nu a devenit cetate
– Chișinăul era situat la ultimul vad al rîului Bîc. În aval, spre Nistru, malurile sale înalte/deluroase se despărțeau, valea rîului treptat lărgindu-se pînă la cîțiva kilometri. Cursul Bîcului a fost îndiguit, formîndu-se zeci de iazuri pentru a se construi mori de apă. Teritoriul localității era înconjurat de șanțul orășenesc, care pe la 1812 se întindea pe acolo unde acum se află strada Alexandru cel Bun – cea mai înaltă parte a orașului – apoi cotea spre rîu, cam pe la est de actuala stradă Vasile Alecsandri. Însă, orașul nu era gîndit în calitate de fortificație. Chișinăul era un important centru administrativ, meșteșugăresc și comercial al țării.
Una dintre ”porțile” Țării Moldovei
– În timp, Chișinăul a suferit de mai multe ori de pe urma devastărilor și incendiilor
– Chișinăul a suferit mult la finele secolului XVII, în cadrul campaniilor militare poloneze, cînd după înfrîngerea turcilor sub zidurile Vienei, Rzeczpospolita a încercat să-și stabilească controlul asupra Țării Moldovei. În secolul XVIII, Chișinăul a ars de cel puțin cinci ori, în principal în timpul războaielor ruso-austro-turce. Cu toate acestea, după fiecare dezastru, orașul nu numai că a fost refăcut, ci a crescut și teritorial, și ca populație. Dacă în 1789 în Chișinău locuiau aproximativ 5.000 de persoane, peste două decenii el avea deja aproape 8.000. Către anul 1812, Chișinăul este cel mai mare centru urban din partea de est a Principatului Moldovei. Prin comparație, capitala țării, orașul Iași, sau, de exemplu, Kievul aveau fiecare cîte 30.000 de locuitori, Odesa și Belgradul aveau cîte 20.000, Minskul avea 11.000, iar Helsinki și Atena aveau fiecare cca 4.000 de locuitori.
– Ce îi atrăgea pe oameni la Chișinău?
– Orașul a devenit poarta economică a Țării Moldovei dinspre sud-est, aici convergeau rutele comerciale și militare către Crimeea și posesiunile otomane. Nu întîmplător, în anii 40 ai secolului XVIII, sediul serdarului de Orhei – generalul care comanda toate trupele din această parte a Țării Moldovei și era responsabil de menținerea ordinii la frontiera bugeceană cu turcii și tătarii – a fost transferat de la Orhei la Chișinău. Un element important al dezvoltării a fost amplasarea în oraș a uneia dintre cele mai importante vămi ale țării, precum și deschiderea unei școli domnești pentru copiii orășenilor.
Deja în 1750, unul dintre diplomații străini includea Chișinăul printre cele mai mari zece orașe ale țării. Spre mijlocul secolului XVIII, orașul a depășit Orheiul și Lăpușna și ca mărime, și ca importanță. Ținînd cont de dezvoltarea și creșterea rapidă a Chișinăului, ținuturile Orhei și Lăpușna au fost desființate și unite într-o nouă unitate administrativ-teritorială – ținutul Orhei-Lăpușna, cu centrul la Chișinău.
Orașul care are nevoie de noi
– Ce urme ale Chișinăului din timpul Țării Moldovei s-au păstrat pînă astăzi?
– Printre cele mai cunoscute putem menționa biserica Măzărachi, construită în 1742, biserica Armenească din 1803, biserica Buna Vestire din 1810, precum și cîteva clădiri rezidențiale din acea epocă, cum ar fi, de exemplu, casa de colț de pe adresa str. Petru Rareș, 35, care păstrează vechile încăperi boltite de la parter.
Clădirile de cult și vechile cartiere reprezintă astăzi repere esențiale ale Chișinăului istoric, martori ”vii” ai trecutului, care mențin legătura tangibilă și intangibilă a locuitorilor cu istoria orașului lor. Din păcate, deocamdată acest lucru este înțeles și prezintă interes doar pentru cîțiva cercetători și entuziaști pasionați. Iar o parte semnificativă a locuitorilor a fost obișnuită să perceapă țesutul urban tradițional, cu edificii cu regim redus de înălțime din centrul istoric drept „sat”, de care ar trebui să ne debarasăm cît mai rapid.
Totuși, un oraș istoric este modelat nu doar de fațade. Țesutul său este format de curți interioare și de parcelarea istorică a cartierelor în proprietăți. Toate acestea înseamnă nu doar volumul exterior orientat spre stradă, ci și construcțiile interioare, anexele gospodărești – conexiunile spațiale care formează mediul istorico-arhitectural. Așadar, nu este vorba de conservarea „ruinei” (așa cum susțin demagogic unii ”dezvoltatori”), ci despre alegerea unui model de dezvoltare a părții istorice a urbei, bazat pe conservarea și dezvoltarea durabilă a mediului său istoric și cultural. Precum arată bunele practici internaționale, doar în acest caz orașul își poate păstra identitatea și, în același timp, să meargă înainte.
– Cînd centrul istoric a devenit bun de patrimoniu cultural? Și cum acesta poate fi asigurat cu un nou model de dezvoltare?
– Statutul de oraș istoric a fost conferit Chișinăului în anul 1986, iar în 1993 acest statut național de protecție a fost confirmat deja prin hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova. Cu toate acestea, în esență, acest statut juridic al părții centrale a orașului a fost, timp de mai bine de 30 de ani, ignorat și, de facto, sabotat. Doar în ultimul timp au apărut anumite condiții, care sperăm că vor putea conduce spre o ameliorare a situației lui.
Pentru elaborarea unui nou model de dezvoltare este important să fie documentate elementele formatoare ale centrul istoric: ce structuri supraterane și subterane există în cadrul lui și ce fragmente din epoci mai vechi sînt ascunse sub straturi tîrzii. Este necesară analiza structurii și caracteristicilor fondului construit istoric, etapele formării acestuia și să se determine: construcțiile care trebuie păstrate în mod obligatoriu; construcțiile care permit adaptări și reinterpretări; construcțiile care pot fi demontate fără a compromite integritatea mediului. Respectiv, se va determina unde se admite edificarea inserțiilor de construcție nouă și conform căror reguli, astfel ca acestea să contrubuie la păstrarea și regenerarea mediului istorico-arhitectural și istorico-urbanistic local.
În lume demult a fost înțeles faptul, că este imposibilă protejarea centrelor istorice și formarea simultană în același loc a unui centru urban de formație nouă. Aceste obiective necesită abordări urbanistice și soluții spațiale diferite. Prin urmare, este importantă rezolvarea încă a unei sarcini strategice: identificarea, în afara limitelor centrului istoric, a unii loc special pentru formarea unui nou pol de dezvoltare urbanistică a Chișinăului. Acesta va prelua construcțiile de mare înălțime, amplasarea funcțiilor publice și de afaceri de mari dimensiuni, precum și celelalte obiective, care necesită o scară și organizare spațială diferită de cele specifice centrului istoric.
Numai după elaborarea unor reglementări clare putem vorbi despre dezvoltarea armonioasă a părții istorice a orașului. În lipsa lor, fiecare edificiu nou edificiu construit aici apare, de fapt, din contul ruperii țesutului urbanistic existent – distrugînd ceea ce încă nu a fost studiat și, prin urmare, nu a fost înțeles, creînd astfel un teren fertil pentru ștergerea memoriei noastre istorice și culturale comune.
Interviu realizat de Natalia Uzun
Sursa: NOI.md