Trăim vremuri în care lumina nu mai vine doar de la soare, nici din candela rugăciunii, ci din ecrane reci, mereu aprinse. În această lumină artificială cresc tot mai mulți copii – cu ochii fixați pe telefoane și tablete, pe alte gadgeturi, dar cu privirea tot mai rar ridicată spre cer. Copilăria, odinioară plină de alergare, joacă și uimire, se mută încet într-un spațiu virtual, unde tăcerea inimii este acoperită de sunetul notificărilor. Copilul nu cere ecranul la început. El cere prezență. Cere vocea mamei, mâna tatălui, timpul petrecut împreună. Dar într-o lume grăbită, în care adulții sunt obosiți, ocupați sau absenți, ecranul devine înlocuitor: bonă, profesor, prieten. Fără să ne dăm seama, delegăm educația inimii unor imagini care nu iubesc și unor algoritmi care nu cunosc mila.
Părinții sunt chemați să înlocuiască, măcar din când în când, ecranul cu cartea de povești. Povestea citită împreună creează legătură, liniște și învață copilul să asculte, să-și imagineze și să simtă. Cartea nu grăbește, nu obosește ochiul și nu fură prezența părintelui, ci o dăruiește. Acolo unde se deschide o carte, se închide dependența de ecrane și se aprinde o lumină caldă în sufletul copilului.
Cei șapte ani de acasă din trecut erau o școală a sufletului: copilul învăța frica de Dumnezeu, respectul față de părinți și bătrâni, tăcerea la vreme și cuvântul cu măsură. Casa era primul altar, iar părinții – primii dascăli ai credinței. Astăzi, pentru mulți copii, acești ani se mută din familie în ecrane și influențe străine, unde valorile nu mai sunt transmise prin exemplu, ci prin imitație. Fără rugăciune, fără timp dăruit, educația devine informație, nu formare. Biserica ne amintește: „Învață pe copil calea pe care trebuie să meargă și când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pildele lui Solomon 22:6). Cei șapte ani de acasă rămân temelia vieții, dar numai dacă părinții îi zidesc cu iubire, credință și prezență.
Sfânta Scriptură ne amintește limpede: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi” (Marcu 10:14). Dar cum să vină copiii, dacă atenția lor este mereu capturată? Cum să audă șoapta lui Dumnezeu, dacă zgomotul digital nu se mai oprește? Rugăciunea cere liniște, iar copilăria are nevoie de tăcere ca să crească sănătos sufletul.
Copilul crescut de ecrane învață repede să atingă, să deruleze, să aleagă, dar mai greu să aștepte, să rabde, să asculte. Răbdarea – virtute esențială a vieții duhovnicești – devine străină unei generații obișnuite cu răspunsuri instantanee. Joaca liberă de afară este înlocuită de jocuri programate, uneori violente, iar imaginația – de imagini gata făcute, iar dialogul este înlocuit de monologul rece al tehnologiei.
Nu ecranul în sine este răul. Răul apare atunci când ecranul ia locul părintelui, al poveștii spuse seara, al rugăciunii rostite împreună, al plimbării sub cer. Sfântul Ioan Gură de Aur ne amintește: „Nimic nu este mai puternic decât exemplul părinților”. Dacă părintele trăiește cu ochii în telefon, copilul va învăța aceeași privire coborâtă spre ecranele vicioase.
Copiii au nevoie să vadă soarele, nu doar lumina ecranului. Au nevoie să simtă vântul, să atingă pământul, să cunoască ritmul firesc al creației lui Dumnezeu. În natură, copilul învață smerenia, uimirea, mulțumirea. În fața ecranului, riscă să învețe doar consumul și nerăbdarea, violența și nestăpânirea, vulgaritatea și neascultarea…
Biserica nu cheamă la respingerea lumii, ci la discernământ. Tehnologia poate fi unealtă, dar nu temelie. Educația adevărată începe în familie și se desăvârșește în comunitate, acolo unde copilul vede credința trăită, nu doar explicată. Rugăciunea spusă împreună, participarea la Sfânta Liturghie, timpul dăruit – toate acestea sunt lumini calde, care hrănesc sufletul.
Poate că nu putem lua copiii definitiv din fața ecranelor, dar îi putem chema mai des la lumină. La lumina soarelui, la lumina chipului părintelui, la lumina lui Hristos. Acolo unde privirea nu obosește, iar inima învață să bată în ritmul iubirii.
Ecranul poate fi pentru copil o unealtă de lucru și de informare, dar nu un înlocuitor al vieții. Folosit cu măsură, el ajută la învățare; folosit fără discernământ, ajunge să stăpânească voința și să slăbească atenția inimii. Copilul are nevoie mai întâi de prezență, dialog și rugăciune, nu de stimulare continuă. Acolo unde lipsește măsura, unealta devine dependență, iar libertatea – robie. De aceea, părinții sunt chemați să învețe copilul nu doar să folosească ecranul, ci să știe și când să se oprească.
Copiii cu ochii luminați de soare vor deveni adulți care știu să privească cerul. Copiii crescuți doar de ecrane riscă să rămână conectați la lume, dar deconectați de la ei înșiși. Alegerea ne aparține – și responsabilitatea la fel.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md