Aceste predici eu le scriu, în primul rând, pentru sine, ca să pot conștientiza într-o măsură oarecare cele întâmplate în jurul meu. Se prea poate ele vor putea să îl ajute pe altcineva să treacă aceste vremuri grele.
Școala militară se deosebește cardinal de acțiunile militare. Ofițerii care se află acum în tranșee, între zgomotul obuzelor ce explodează și șuieratul gloanțelor, înțeleg războiul cu totul altfel decât atunci când ei, fiind cursanții academiilor militare, ședeau în săli de clase spațioase, la lecțiile de tactică și strategie a acțiunilor militare. Pe atunci, privind la ceas, ei așteptau cu nerăbdare să răsune sunetul la final de lecție, ca să tragă o fugă la magazin, să cumpere înghețată. Actualmente, în glodul tranșeelor, printre trupurile camarazilor muribunzi, în sufletele lor apar cu totul alte dorințe și sentimente. Sufletul soldatului, trecut prin focul și suferințele războiului, se deosebește radical de sufletul cursantului din școala militară care nu știe ce este focul de armă. Experiența de luptă, ca și distincțiile militare, nu o poți obține, manevrând pe câmpurile virtuale de luptă de pe monitoarele computerelor.
Când starețul Iosif Isihastul s-a arătat după moartea sa unuia din fiii săi duhovnicești, pe pieptul lui erau aranjate distincții militare.
– De unde le ai? a întrebat ucenicului.
– Mi le-a dat Hristos, a răspuns starețul.
Acela care a citit despre viața cuviosului Iosif Isihastrul știe ce luptă a dus și prin ce încercări el a trecut, ca să obțină aceste distincții. Mulți dintre noi am citit cu multă plăcere despre războiul duhovnicesc pe care l-a purtat starețul, am admirat trudele lui și am avut o atitudine plină de evlavie față de nevoințele sale. De altfel, aceleași sentimente le aveam și pentru alți sfinți mucenici, mărturisitori, cuvioși, a căror pomenire o păstrează Biserica noastră.
Citația și comisariatul duhovnicesc
Dar cu noi cum rămâne? Bineînțeles, noi ne dorim să fim în veșnicie alături de acești eroi care au trecut prin lupta faptelor de nevoință duhovnicească. Însă a duce această luptă noi nu avem nici puteri, nici dorință. Da, noi în vremuri pașnice mergeam la biserică, ne căiam în păcatele săvârșite, îndeplineam pravila de rugăciune, ne străduiam, după puteri, să ducem o viață conform poruncilor lui Dumnezeu, dar, în mare, viața noastră cu puțin se deosebea de viața majorității oamenilor. Noi nu am fost altfel, noi am fost ca și ceilalți oameni.
Dar acum la noi a venit cu totul altceva. A început o altă viață, au venit alte gânduri, alte sentimente, întreaga lume de lângă noi a devenit alta.
Cine dintre noi s-a gândit la faptul ce sentimente trăiau primii mucenici, când ieșeau pe arena circului, unde îi așteptau leii înfometați? Ce se întâmpla în sufletului marii cneaghine Elizaveta, când ea privea în bezna neagră a minei, unde peste un minut soldații Armatei Roșii aveau să o arunce împreună cu alți mucenici? Ce gânduri îi însoțeau pe sfinții sfințiți mucenici în așteptarea execuției pe poligonul de la Butovo sau aflându-se în bolile, foamea și frigul din lagărele întunecate de concentrare? Nimeni dintre noi nu a știut și nu a putut ști. Poate chiar aveam frică să ne gândim al toate acestea. Dar iată că aceste gânduri au dat buzna în viața noastră.
Vom avea mâine mâncare, apă? Vom avea unde pune capul peste noapte sau vom rămâne fără acoperiș de asupra capului? Va zbura obuzul pe alături sau va exploda în apropiere? Vom muri imediat sau încă vom suferi de pe urma rănilor? Vor găsi rămășițele noastre loc în cimitir sau într-un mormânt necunoscut comun, împreună cu alte cadavre, la fel de mutilate? Am fi putut să ne gândim, oare, încă o lună în urmă, că ne vom pune aceste întrebări?
A venit timpul examenelor
Teoretic noi înțelegeam că suntem muritori, că vom părăsi această lume. Cu toate acestea, noi viețuiam, fiind ferm convinși că existența noastră este sigură, că frigiderul nostru este permanent plin, că planurile noastre pentru viitor se vor împlini. Și iată, ca la mișcarea unei baghete fermecate, doar într-o singură noapte, trăsura vieții noastre cotidiene se transformă într-un dovleac, rochia bunăstării – în zdrențele nesiguranței, iar pantofiorii de cristal – în caloșii scârbirii și fricii.
Astfel că în câteva zile lumea noastră sigură și nezdruncinată s-a transformat într-un miraj, iar credința de porțelan în Dumnezeu cu nădejdea în voia Lui s-a acoperit cu o rețea deasă de crăpături. Forța de altădată a duhului a început să semene mai degrabă cu o piftie care se cutremură la orice mișcare.
Cerul devine mai aproape
A sosit ceasul să fim cercetați „cu foc”, „precum se lămurește argintul”. (Ps.65: 9). Da, noi dorim să dobândim veșnicia împreună cu sfinții, să obținem loc împreună cu mucenicii, să ne învrednicim de cinstea să vedem slava sfinților cuvioși. „Cu sfinții odihnește…” – iată dorința noastră cea mai arzătoare. Dar… fără suferințe, fără chinuri, fără a trece prin toate prin care a trecut familia de mucenici a țarului în drumul lor către Ekaterinburg, fără scârbirea muceniciei, fără greutățile și lipsurile cuvioșilor.
Însă încolo, spre Ierusalimul cel Ceresc, există doar o singură cale care este foarte-foarte îngustă. Dacă până acum nu am dorit să pășim pe ea de bună voie, se prea poate Dumnezeu ne-a trimis o basculantă? „Fiindcă știți în ce timp ne găsim, caci este chiar ceasul să vă treziți din somn; caci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut”. (Rom. 13:11). Calea este deschisă, dă-ne, Doamne, să avem puteri, curaj și răbdare să o trecem până la capăt. Vom putea noi oare, după perdeaua de fum a exploziilor, după ruinele caselor noastre, după canonada exploziilor de rachete să putem întrezări viitoarea liniște a bucuriei și odihnei veșnice, tihnite?
Vom putea duce crucea ca un drapel, toiagul scârbirilor ca o distincție, suferințele ca o invitație personală la nunta Mielului? În cea mai îngrozitoare situație se află acei care nu cred în Dumnezeu și în Pronia Lui pentru oameni. Pentru astfel de oameni cele întâmplate sunt un absurd fără logică. Totul ce le rămâne este disperarea și ura răutăcioasă. De fapt, este ceea ce vrăjmașul neamului omenesc vrea să impună fiecărui suflet, pentru a-l trage în locașurile infernului. La fel putea cădea în disperare și sfântul sfințitul Ignatie Teoforul, când îl pregăteau să fie aruncat la leii, pentru a fi mâncat. Însă el ne-a lăsat nouă cu totul alte gânduri: „Eu sunt grâul lui Dumnezeu, fie să fiu măcinat de dinții fiarelor, ca să mă arăt pâine curată pentru Dumnezeu”.
De când a pronunțat aceste cuvinte, au trecut sute de ani, dar nimic nu s-a schimbat. Leii vin la noi în formă de tancuri, de sisteme ale focului de artilerie, de gloanțe ale rafalelor de pistoale automate. Tigrii mass-media ne impun să ne dezicem de Dumnezeul Dragostei și să aducem tămâia urii dumnezeului războiului. Însă cei care au minte să înțeleagă Cuvintele lui Dumnezeu și să audă sfaturile sfinților părinți, au și înțelepciunea înțelegerii faptului ce se întâmplă acum în lume. Ei pot spune împreună cu apostolul Pavel: „Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Cor. 6:2)
Protoiereul Igor Reabko
Spzh.news
Traducere în limba română de Anghelina Savin-Zgardan