Sfântul cuviosul Efrem Sirul îşi încheie cea de a doua parte a rugăciunii Postului Mare cu rugămintea către Domnul pentru trimiterea duhului dragostei, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. (1 In. 4,7) (…)
Conţinutul de bază al vieţii duhovniceşti a omului trebuie să devină dragostea care face plinătatea existenţei să fie reală la om. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte (1 Cor. 13, 1-3). (…)
Sprijinindu-ne pe experienţa multiseculară a Bisericii, pe practica sfinţilor şi nevoitorilor cuvioşiei, putem spune că dragostea este o stare deosebită a duhului omenesc, când cel mai depărtat devine pentru noi apropiat, când faţă de un străin inima noastră se adresează cu emoţie şi bucurie, când pentru binele unui necunoscut noi suntem gata să jertfim ceea ce ne este drag nouă, iar uneori şi propria viaţă. Cea mai bună descriere a acestei stări uimitoare a duhului omenesc, după opinia mea, a făcut-o apostolul Pavel: Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi. (1 Cor. 13, 4-8) (…)
Aşadar, dragostea pe care cuviosul Ioan Scărarul o numeşte „izvorul focului lui Dumnezeu în inimă” (Cuvântul 30, 35) este cea mai mare virtute creştină, cauza şi conţinutul vieţii noastre. Dragostea este ceea ce umple în permanenţă pe om cu iubire şi fericire, totodată fiind scopul pe care noi trebuie să-l atingem pe calea vieţii. (…)
Cu ajutorul dragostei Dumnezeu ne duce pe calea spre perfecţiune: „Pentru ce a poruncit Domnul să iubim pe vrăjmaşii noştri” (Mt. 5, 44)? Pentru a ne elibera de ură, amărăciuni, mânie, ţinerea în minte a răului şi a ne învrednici să dobândim dragostea desăvârşită care nu o poate avea acel care nu-i iubeşte la fel pe toţi oamenii, după exemplul lui Dumnezeu, voind ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ia cunoştinţa adevărului să vină (1 Tim. 2, 4), afirmă cuviosul Maxim Mărturisitorul. (…)
Sfântul ierarh Teofan Zăvorâtul exclamă: „Iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele, şi gata!” Ce catehizare scurtă! Ce lege simplă! Doar două cuvinte: iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte pe aproapele; chiar mai puţin, doar un cuvânt: iubeşte, deoarece cine iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, acela în Dumnezeu deja îl iubeşte pe aproapele şi cine cu sinceritate îl iubeşte pe aproapele, acela deja Îl iubeşte pe Dumnezeu”.
Iată de ce a avea dragoste în inimă se poate înfăptui doar cu mila lui Dumnezeu. Şi anume din această cauză sfântul Efrem Sirul include în minunata sa rugăciune din Postul Mare rugămintea către Domnul pentru trimiterea duhului dragostei pe care o cerem şi noi. Iar Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos! (2 Tes. 3, 5).
Din predica după Liturghia Darurilor Înainte sfințite în ziua de miercuri a primei săptămâni din Postul Mare la Catedrala episcopală „Adormirea Maicii Domnului” din orașul Smolensk, 28 februarie 2001