La prima vedere pare o stranietate să-i zici sufletului tău: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.” (Luca 12:19), de parcă cele trupești pot fi atribuite celor sufletești. De parcă nevoile trupului sunt și nevoile sufletului. În cazul bogatului decăzut și nechibzuit din parabola hristică citită în această duminică și în gura căruia Mântuitorul pune aceste cuvinte, acest lucru poate fi înțeles. Căci comoara și inima respectivului om este în bunăstarea sa materială (Matei 6:21), în holdele sale dătătoare de grâne și în bucuria trupului desfătat în iluzia plăcerilor. Într-o ordine normală a lucrurilor trupul trebuie să fie supus sufletului, la fel cum sufletul – duhului. Căci sufletul este făcut mai întâi de toate pentru a căuta bunăstarea duhovnicească și a-L găsi pe Dumnezeu.
„Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale.” (Luca 12:15)
Sufletul în esența sa este un receptacul al Duhului, căci este o suflare a Sa (Facerea 2:7), fără de care este pustiit și umplut de patimi și netrebnicii. El este ca o Psyche–Fluture în căutare de Eros–Soare, ca o mireasă în așteptare de Mire, faptele-i bune și urmarea poruncilor divine fiindu-i podoaba, care reprezintă în același timp bunătățile strânse pentru „mulți ani” ai veșniciei. Oare sufletul are nevoie de odihnă? Are, de una singură: odihnă în Dumnezeu (Ps. 94:11), într-un sabat duminical al eternității (Evrei 4:10). Oare sufletul are nevoie de mâncare și băutură? Are, numai că ele se numesc dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Romani 14:17), ascunse în Taina Sfintei Euharistii și în care el se bucură pururea întru Domnul (Filipeni 4:4). Fericirea și bucuria adevărată a sufletului este în viața veșnică ce-l așteaptă, în cunoașterea lui Dumnezeu prin Cuvântul Său întrupat și în facerea Voii Sale.
„Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl.” (Ioan 6:27)
Fiind totuși împământeniți în această lume trecătoare, imbuibați cu informații deșarte, îngrijiți de avuții și îngroșați la inimă, sufletul nostru înșelat de necredință aude exact aceleași cuvinte ale bogatului pentru care gândul la moarte nu este deloc un gând promotor pentru cele duhovnicești, cum ar trebuie să fie ca atare. Căci vorba ceea: „Așa cum pâinea e mai de trebuință decât celelalte mâncăruri, tot așa și gândul la moarte e cea mai de trebuință activitate.” (Sf. Ioan Scărarul) sau „În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârșitul tău şi în veac nu vei greşi.” (Sirah 7:38)
„Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12:20) Ecoul acestor cuvinte sună pătrunzător în orice inimă sensibilă la cele duhovnicești. Ale cui vor fi? Ale trupului mort și supus putreziciunii sau ale sufletului nemuritor ce va sta în fața Judecătorului? Orice parabolă este o oglindă.
Să trăiești doar pentru sine este o nebunie. Să vezi doar partea materială a lumii este o nebunie. Să trăiești cu scopul unui huzur perpetuu este o nebunie. Să trăiești fără a fi milostiv este o nebunie. Să trăiești fără de Dumnezeu este o nebunie. În asemenea caz avuția și grija pentru ea devine o piatră de moară legată de gât și care ne va îneca în fundul iadului. Și în loc ca „burta sărăcilor să ne fie jitniță” noi umplem sufletul cu cele trupești și cu toate patimile din lume, împrăștiind mintea peste tot universul imaginar. Fiindcă atunci când nu Dumnezeu mi-e stăpân, mă stăpânesc tot felul de idoli și supostați.
„Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.” (Luca 12:21) Să te îmbogățești în Dumnezeu înseamnă „să aduni comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.” (Matei 6:20) Înseamnă să urmezi poruncile Mântuitorului și să-ți pregătești sufletul pentru trecerea întru dincolo, căci ”cel mai adevărat țel al acestei vieți mărginite este să învățăm viața nemărginită”. (Sfântul Ierarh Vasile cel Mare).
Slăvit să fie Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, îmbogățirea lui Dumnezeu în noi și îmbogățirea noastră în Dumnezeu! În veci. Amin.
Iereu Anatolie Juraveli