Valurile mării aleargă grăbite, înșirând mesaje ciudate pe țărm ca să le citim, să le descifrăm, dar noi ne grăbim, noi nu avem timp pentru aceste lecturi. Frunzele precum niște clopoței, sparg tăcerea timpului, cântă corurile de ramuri sonete, rapsodii, romanțe… vrând să ne înduioșeze puțin viața, noi însă nu avem timp să ascultăm acest cântece eterne.
Nu mai trebuie să cumperi bilete la concert, căci păsările își schimbă în fiece zi programul muzical, prezentând la fiecare pas atâtea cântece de credință, de dor și de iubire, însă noi, grăbiți, alergăm pe cărările vieții după necesitățile noastre și parcă nici nu le auzim. Urcăm în avioane, dar nu zburăm după păsări care, poate, ne-ar fi mai mult de folos ca să înțelegem rostul zborului în viață, ci zburăm după bani, după interese personale, materiale, noi dorim să bătătorim cât mai mult pământul în lung și în lat.
Lumina ce se revarsă dimineața în privirile noastre și ne arată calea vieții o percepem superfecial și nu înțelegem care e rostul ei pentru noi și de ce ne aprinde cele două candeluțe ale ochilor în fiece zi… Sorbim apa pământului din fântâni și din izvoare în fiecare clipă, dar nu mulțumim niciodată Celui care ne-o trimite și nici nu știm susurile ei, de unde vine. Când e prea cald ne sufocăm, când prea mult plouă aruncăm cuvinte supărate Celui care ne-a trimis-o, fără să ne dăm seama de cuvintele care le-am spus…
Totul în jur e mișcare și noi grabim anii, să treacă cât mai repede, și ne trezim bolnavi la ușa morții, auzind cum cineva descuie această ușă din partea cealaltă cu cheia eternității și noi abea atunci ne trezim, vrând parcă să mai trăim… Și ne întrebăm, de ce viața e atât de scurtă?
Viața e scurtă, pentru că ne-o scurtăm noi singuri, dar călătorind prin ea nu am observat că și creația lui Dumnezeu sau, mai bine zis, farmacia lui Dumnezeu a fost creată pentru sănătatea și vindecarea noastră, atât spirituală cât și trupească, ca să ne prelungeacă anii pe pământ!
Unde te grăbești, omule?…
Raisa Plăieșu,
pentru „Tradiția”