Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril despre Biserică ca păstrătoare a curăției Ortodoxiei.
În numele Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh!
În prima duminică din Postul Mare noi marcăm o sărbătoare numită Triumful Ortodoxiei. Ea a fost instaurată în Biserică după biruinţa definitivă asupra ereziei iconoclasmului, osândit la cel de al VII-lea Sobor Ecumenic în oraşul Niceea din Asia Mică în anul 787.
Instituind această sărbătoare, cuvioşii părinţi şi sfinţi ierarhi nădăjduiau că adevărul, dăruit de Dumnezeu, întotdeauna va fi păstrat de Biserică, indiferent de ce fel de puteri s-ar ridica împotriva acestui adevăr. Însă erezia iconoclasmului era nu doar o provocare conceptuală adusă Ortodoxiei, nu doar ducea în sine un mesaj intelectual fals, dar şi se baza pe o susţinere puternică a statutului. Trei împăraţi, unul după altul, promovau politica iconoclasmului, folosind autoritatea stăpânirii și forța, şi aceasta era o prigoană asupra Bisericii nu din partea păgânilor, ci din partea unor creştini care au deviat de la adevăr şi făceau tot posibilul ca să atragă după sine și pe alţi credincioşi.
Chiar şi atunci când, la ordinul evlavioasei împărătese Irina, în catedrala „Sfânta Sofia” din Constantinopol a fost convocat cel de al VII-lea Sobor Ecumenic pentru ca sub conducerea sfântului Patriarh Tarasie să aducă osândă ereziei iconoclasmului, chiar şi atunci vrăjmaşul neamului omenesc în ultimul moment a dorit să folosească forţa ca să nu admită triumful Ortodoxiei: în biserica măreaţă au dat năvală ostaşii–iconoclaşti şi nu au permis să fie deschise lucrările Soborului. Doar părăsind Constantinopolul şi adunându-se în Niceea, sfinţii ierarhi au putut săvârşi marea cauză a apărării Ortodoxiei.
Aducându-ne aminte de acele timpuri demult trecute, merită ca şi noi, oamenii contemporani, să ne gândim ce semnifică credinţa pentru care atât de mult au luptat părinţii. Într-adevăr, dacă e să aruncăm o privire asupra întregii istorii a omenirii după Hristos, putem observa că nici o altă convingere omenească, nici o altă concepţie nu a suferit atâtea încercări a o schimonosi sau a o distruge. Aceste încercări erau efectuate la diferite niveluri: la nivel de gândire, de filozofie, de practică şi, în sfârşit, după cum s-a spus mai sus, la nivel de politică de stat. Noi ştim că apărarea adevărului niciodată nu a fost un lucru simplu – ea cerea curaj, puterea duhului, forţa credinţei, fermitatea convingerii.
Anume despre aceasta am auzit noi azi în Epistola către Evrei, în care apostolul Pavel aducea exemple din Vechiul Testament: Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon… Prin credinţă conducătorii Vechiului Israel, judecătorii şi proorocii inspiraţi de Dumnezeu au biruit împăraţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au făcut minuni. Şi în continuare apostolul cheamă: şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară… cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus Hristos, Domnul nostru (Evr. 11:24-26, 32-40; 12:1-2).
Ce era credinţa pentru Moise, pentru judecători, prooroci, apostoli, mucenici, nevoitori, pentru sfinţii ierarhi, bărbaţii teofori, pentru noii mucenici şi mărturisitori ai Rusiei? Pentru ei credinţa era nu doar convingere, deşi era şi convingere, şi nu doar o stare a sufletului, deşi era şi stare a sufletului. Credinţa pentru ei întotdeauna era viaţa în Dumnezeu. Marele teolog sfântul ierarh Filaret, mitropolitul Moscovei, care odihneşte cu moaştele sale în această catedrală, a spus, vorbind despre credinţă, niște cuvinte minunate: „Credinţa începe în minte, deşi aparţine inimii”. Iar prin „inimă” tradiţia sfinţilor părinţi înţelegea întotdeauna complexul tuturor puterilor duhovniceşti ale omului. Da, într-adevăr, credinţa începe în conştiinţă ca o convingere, iar apoi pune stăpânire pe toată firea omului, schimbându-i viaţa. Dar dacă aceasta nu se întâmplă, atunci credinţa degenerează într-o teosofie intelectuală, în oarecare idei înţelepte, încetează să mai fie vitală şi necesară oamenilor.
Iată de ce multe încercări de a slăbi credinţa, a o smulge din viaţa oamenilor începeau de la acţionare asupra conştiinţei, asupra minţii. Ereziile erau anume provocări intelectuale aduse Ortodoxiei: făcând trimitere la utilitatea lucrării pastorale, la logică, la buna chibzuinţă, chiar la necesitatea de a susţine evlavia, ereticii încercau să introducă în conştiinţa Bisericii adevăruri false, care distrugeau adevărul cel autentic. Astfel de încercări de ordin intelectual de cele mai dese ori se terminau cu o luptă crâncenă, când cu toate forțele sale Biserica trebuia să apere credinţa ortodoxă şi prin mila lui Dumnezeu o apăra.
Nimic nu s-a schimbat din acele timpuri. Şi astăzi lumea înconjurătoare, revărsând asupra conştiinţei noastre un torent enorm de informaţie, încearcă să distrugă credinţa ortodoxă. Dar ca şi în trecut, tot aşa şi în zilele noastre încercările de a slăbi sau a schimba credinţa, a o supune îndoielii, a o lua în derâdere, a arăta incapacitatea ei de a fi actuală, necesară omului contemporan niciodată nu se vor solda cu succes, deoarece credinţa a fost dată de Însuşi Dumnezeu şi El ajută fiecărui creştin să păstreze acest dar. Cum a spus minunat despre aceasta sfântul ierarh Ioan Gură de Aur: „Caracteristica credinţei constă în faptul că ea se afirmă, când împotriva ei începe prigoana”.
Dar pentru ce trebuie să păstrăm credinţa? De ce ea este necesară omului contemporan, când el deţine atâtea puteri – puterea raţiunii, a tehnologiilor, a banilor, puterea organizării? Oare nu va reuși omul, sprijinindu-se pe toate aceste puteri, să obţină şi fără Dumnezeu fericire, să construiască Împărăţia Cerurilor pe pământ? Însă toată istoria omenirii demonstrează că prin puterile omeneşti acest scop este de neatins – Împărăţia lui Dumnezeu, care este triumful vieţii, al adevărului, al păcii, al iubirii, al bucuriei se făureşte cu puterea Domnului ca răspuns la credinţa noastră. Această Împărăţie este anume ceea ce omul în mod conştient sau inconştient percepe ca scop al existenţei sale, ca o fericire supremă. Credinţa oferă oamenilor posibilitatea să realizeze acest scop deja aici, pe pământ, creând Împărăţia Cerurilor, după cuvântul lui Dumnezeu, în inima sa (Lc. 17:21). Prin credinţă oamenii capătă o astfel de experienţă a vieţii cu Dumnezeu, care este superioară tuturor bucuriilor lumii pământeşti şi de aceea credinţa ortodoxă este de nebiruit. Anume această experienţă a vieţii în comunicare cu Dumnezeu umple inimile noastre de convingerea în dreptatea credinţei şi ne dă puteri să ne construim pe baza aceastei convingeri viaţa noastră.
Şi astăzi noi, sărbătorind Triumful Ortodoxiei în secolul al XXI-lea, precum şi părinţii noştri în secolul al IX-lea şi în secolele următoare, ne exprimăm nădejdea că Domnul, dându-ne marea comoară a credinţei ortodoxe, ne va ajuta să o păstrăm, să o îngrădim de la orice ispite şi să făurim, bazându-ne pe această credinţă, viaţa noastră de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu.
Amin.
Predica la Dumnezeiasca Liturghie rostită de sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei la catedrala
„Hristos Mântuitorul” din Moscova, 13 martie 2011