Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril despre urcarea pe scara desăvârşirii duhovniceşti:
Astăzi este a patra Duminică a Postului Mare. Ea este consacrată pomenirii cuviosului Ioan Scărarul, un minunat nevoitor, ascet şi scriitor bisericesc, care ne-a lăsat cartea cu denumirea „Scara”. Esenţa ei este următoarea: sfântul cuviosul Ioan asemuieşte calea vieţii duhovniceşti cu urcarea unei scări. Aceasta înseamnă că la fiecare pas următor în viaţă omul trebuie să urce, să devină mai bun, superior, de parcă se înalţă în sus, către Cer, către Dumnezeu.
Fiecare dintre noi poate cu uşurinţă să răspundă la întrebarea referitor la ceea ce se întâmplă în viaţa lui. Dar dacă ne vom gândi la ea în serios, expunându-ne la judecata propriei conştiinţe, dar nu încercând să apărem în ochii altor oameni mai buni decât suntem (deoarece de cele mai dese ori noi suntem făţarnici, când vorbim despre sine cu alţii), dacă ne vom întreba pe sine – devenim noi oare mai buni, fiecare următoare zi sau următor an este oare un pas înainte pe calea urcuşului duhovnicesc – de cele mai dese ori va trebuie să răspundem negativ la toate aceste întrebări. Ceva, poate, şi se schimbă spre bine, dar apar noi ispite, noi comitem noi păcate şi în cel mai bun caz putem spune: „Bat pasul pe loc”, iar persoanele mai oneste şi mai pătrunzătoare chiar vor spune: „Eu devin mai rău”. Pentru a determina ce se întâmplă cu noi – urcăm noi pe scară sau ne rostogolim în jos – noi trebuie să acordăm o atenţie specială şi un timp special analizei interioare minuţioase. De fapt, Postul Mare este anume timpul unei astfel de analize.
Tumultul vieţii, grijile lumeşti atât de mult absorb toată conştiinţa noastră, încât nu mai rămâne timp liber pentru observările vital importante asupra propriului suflet. Slujbele îndelungate din Postul Mare, care par dificile, plicticoase şi neînţelese în special oamenilor puţin îmbisericiţi, de fapt ne oferă acel timp şi acea posibilitate pentru a medita în rugăciune asupra noastră şi asupra vieţii noastre.
Sfântul cuviosul Ioan, vorbind despre scara urcării duhovniceşti, propune multe sfaturi: cum să luptăm cu gândurile şi ispitele păcătoase, ce să facem ca să învingem păcatul şi neadevărul în noi înşine. Sfaturile lui sunt simple, însă îndeplinirea lor cere de la om multe eforturi. Anume pe acest cuvânt „eforturi” ne vom concentra acum atenţia noastră.
Omul, în special cel contemporan, doreşte să-şi uşureze la maximum viaţa. De fapt, întreaga dezvoltare a civilizaţiei umane astăzi este orientată spre a face viaţa mai confortabilă şi mai uşoară. Pentru aceasta sunt elaborate noi utilaje, unelte de muncă, diverse ustensile, sunt produse multe mărfuri şi sunt oferite noi şi noi servicii. De ce dar sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre eforturi? Deoarece mişcarea în sus, ridicarea muntelui, urcarea pe scară este întotdeauna un efort, este întotdeauna o trudă. Dar dacă scara este foarte înaltă? Ce muncă grea e să mergi pe această scară! Este cu mult mai uşor să te întorci şi cu uşurinţă să fugi pe scară în jos. Anume la aceasta ne cheamă logica civilizaţiei contemporane: trăieşte mai simplu, du o viaţă mai degajată, mai uşoară, nu te mai gândi la nici o lege a moralităţii, la nici o conştiinţă – toate acestea sunt de modă veche. Trăieşte aşa cum dorești: vrei să mănânci – mănâncă, vrei să bei – bea, vrei să preacurveşti – preacurveşte. Procedează aşa cum îţi poftește sufletul, fă-ţi viaţa confortabilă.
În citirea evanghelică de azi se vorbeşte despre faptul cum Domnul îl vindecă pe un surdo-mut, care este ţinut de un duh rău: demonul a pus atât de mult stăpânire pe voinţa lui, încât, după spusele tatălui său, de multe ori l-a aruncat în foc şi apă ca să-l piardă. Mântuitorul, văzând credinţa tatălui, care a strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! – îl eliberează pe copil de la puterea diavolului (Mc. 9, 17-29).
Într-un anumit sens totul ce are loc azi în lume se săvârşeşte nu din cauza că aşa vrea Dumnezeu, dar pentru că aşa vrea diavolul. Ispitele şi tentaţiile lui sunt atât de atractive, că nu doar influenţează asupra modalităţii gândirii noastre şi a voinţei noastre, dar, de fapt, formează chipul civilizaţiei moderne. A ne vindeca de ispita diavolească, a ne contrapune lor o putem face doar cu puterea lui Dumnezeu, însă pentru aceasta trebuie de utilizat şi propriile eforturi. Noi trebuie să ţinem minte că urcuşul pe scara creşterii duhovniceşti întotdeauna nu este uşor, dar numai această cale duce la Dumnezeu. Anume pentru dificultăţile ei Domnul a numit această cale îngustă (Mt. 7, 14), însă doar pe această cale noi ne urcăm în Împărăţia Cerurilor: nici confortul, nici permisivitatea totală încolo nu duc.
A merge în sus, a te urca către Cer este întotdeauna greu, iar a te coborî în jos, a luneca pe pantă sau chiar a cădea în prăpastie – este foarte uşor, deoarece însăşi forţa gravitaţională îl trage pe om în jos. Tot aşa este şi în viaţa duhovnicească: este greu să urci în sus, iar a te rostogoli de-a berbeleacul în jos este uşor. Dar deoarece căderea într-o prăpastie reală înseamnă moarte sau în cel mai bun caz traume, tot aşa şi căderea în prăpastia duhovnicească, de asemenea, semnifică moarte duhovnicească sau sluţenie duhovnicească.
Sfântul cuviosul Ioan Scărarul ne învaţă să mergem pe o calea grea – urcarea la Cer, urcarea contrar logicii omeneşti şi contrar ispitirii diavoleşti, el ne cheamă la mişcarea împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh (Ef. 6, 12). Cum atunci noi, oamenii slabi, să dobândim voinţă ca să mergem în sus, când toţi sau cel puţin foarte mulţi se îndreaptă în jos, când această mişcare în jos, căderea, devine la modă şi este propagată de mijloacele de informare în masă contemporane ca normă a vieţii, când generaţiei noastre tinere i se impune o viziune falsă asupra lumii, afirmând în conştiinţa ei gândul că o astfel de viaţă, care de fapt este căderea în prăpastie, este o normă. De unde să luăm puteri pentru a urca?
Sfântul cuviosul Ioan în cartea sa dă sfaturi înţelepte, care sunt îndreptate către raţiunea noastră. Însă doar cu raţiunea omenească, doar cu logica nu o poţi scoate la capăt în lupta cu ispita diavolului la scară mondială, nu te poţi salva de la robia straşnică a puterii întunecate a păcatului. A-l birui pe diavol o poţi face doar cu puterea lui Dumnezeu. Şi Domnul ne dă puterea Sa, ne oferă posibilitate să întrăm în comunicare cu El, să ne facem părtaşi la viaţa Lui. Acest dar noi îl primim în taina Bisericii, când săvârşim Sfânta Euharistie. Când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, atunci energia Dumnezeiască, harul lui Dumnezeu intră în firea noastră şi noi, oameni slabi şi neputincioşi, căpătăm o mare putere şi capacitate să opunem rezistenţă diavolului. Numai împreună cu Dumnezeu noi devenim mai puternici decât vrăjmaşul neamului omenesc.
Postul Mare ni se dă pentru ca noi să aprofundăm înţelegerea noastră despre lupta nevăzută care se săvârşeşte în inimile oamenilor, ca să ne călim, să ne încercăm puterile, pentru ca în timpul acestor săptămâni măreţe şi minunate să facem un pas, doi paşi, dar poate şi mai mulţi pași pe scara creşterii duhovniceşti. Şi să ne dea Dumnezeu să folosim în bine acest timp minunat şi împreună cu sfântul Ioan să ne urcăm pe câteva trepte pe scara urcuşului nostru duhovnicesc.
Sfinte cuvioase părinte Ioane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! Şi fie ca înţelepciunea ta şi inspiraţia ta să devină înţelepciunea noastră şi inspiraţia noastră!
Amin.
Din predica după Dumnezeiasca Liturghie săvârșită în Duminica a IV-a din Postul Mare la Mănăstirea de călugări „Sfânta Treime” a cuviosului Gherasim de Boldino, Eparhia de Smolensk, 2 aprilie 2006
Traducere din rusă de Anghelina Savin