La Ierusalim, prăznuirea Sfintei Cruci în a treia Duminică din Postul Mare se intitula în secolul al XIII-lea „Praznicul celei de a treia închinări a Crucii” (Makarios Simonopetritul – Triodul explicat).
Sărbătoarea completa praznicul Inălţării Sfintei Cruci din 14 septembrie şi cel al procesiunii Sfintei Cruci din 1 august, care amintea de victoria împăratului Heraclie asupra perşilor şi de întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim, în anul 630. De fapt, această a treia venerare aminteşte de transferul de la Ierusalim la Apameia a unui fragment din Sfânta Cruce; patriarhul Ierusalimului a dăruit relicva episcopului Alpheios al Apameiei, pentru construirea unei biserici, probabil închinată Sfintei Cruci. Dintr-o omilie a patriarhului Gherman aflăm că între anii 715-730 sărbătoarea se prăznuia în cea mai mare parte a Imperiului de Răsărit.
Dincolo de această motivaţie istorică a praznicului, Sfânta Cruce este pedagog spre înviere. Adevărul învierii a atras după sine cinstirea Sfintei Cruci, adică lumina învierii a adus şi strălucirea Crucii. Ştiut este faptul că dacă actul Răstignirii pe Cruce n-ar fi fost urmat de înviere, Crucea – obiect de dispreţ.
In antichitatea greco-romană – n-ar mai fi dobândit însuşirea de altar de jertfă sfinţit cu sângele lui Hristos şi n-ar mai fi fost cinstită, prin închinare, în Biserică. Intruparea, Crucea şi învierea formează o unitate în iconomia mântuirii şi fiecare dintre aceste momente are un rost unic şi de neînlocuit în procesul mântuirii omului.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci cuvântul crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18). Iar Sfântul Ioan Damaschin numeşte Crucea „răsadul învierii lui Hristos şi pricină a învierii noastre”. Da, prin Cruce şi înviere, Hristos a arătat că nu moartea are ultimul cuvânt, ci doar îi dă omului posibilitatea de a trece prin Taina Sfântului Botez în nemurirea anticipată.
In Taina Sfântului Botez, prin care ne-am renăscut în Hristos, şi în Taina Euharistiei, care ne desăvârşeşte naşterea din nou, ni se descoperă Crucea în toată tăria ei şi astfel devenim purtători ai Tainei Crucii lui Hristos. Fără Cruce – care este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18) – şi fără Hristos cel răstignit, viaţa noastră nu are sens. De aceea, Sfântul Apostol Pavel nu voia să se laude decât în Crucea lui Hristos, ca singura putere şi realitate prin care lumea este răstignită lui şi el lumii (Galateni 6, 14).
Innoirea zilnică a omului, despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în a I-a Epistolă către Corinteni (4, 16), se realizează prin Cruce şi presupune o închinare „în duh„, care îşi află sensul şi împlinirea în închinarea cea „în adevăr„, inaugurată de Iisus Hristos. Adevărul presupune participarea reală la plinătatea lui Hristos (Coloseni 2, 9-10), participare care se descoperă prin „semnul Fiului Omului”.
In vechime, Crucea s-a arătat a fi sceptrul lui Israel (Facerea 47, 31) sau al lui Moise, toiagul care se transformă în şarpe (Ieşirea 4, 2-4), dar şi cel cu care a făcut să izvorască apă din stâncă (Ieşirea 17, 3-6); Crucea lui Hristos este şarpele de aramă înălţat pe lemn (Numeri 21, 4-8), sau lemnul aruncat în izvorul de la Mara (Ieşirea 15, 25). De asemenea, ea este toiagul lui Aaron care, în cortul adunării, a odrăslit (Numeri 17, 8), sau lemnul cu care Elisei a reuşit să scoată toporul din apa Iordanului (IV Regi 6, 6).
Toate cele enumerate făceau minuni pentru că tăinuiau într-însele Crucea lui Hristos, care anticipă învierea şi Parusia (Matei 24, 30). Prin Cruce, ca dar ceresc (Evrei 6, 4), împărăţia lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta, se poate realiza în sufletul nostru, ca o anticipare a fericirii veşnice. Crucea1 inaugurează împărăţia lui Dumnezeu încă de pe pământ.
Insă, nu poţi să înţelegi creaţia lui Dumnezeu în afara Crucii, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Taina lui Hristos nu se poate descifra în afara Crucii. A purta Crucea lui Hristos înseamnă a trăi în El. Insă, fiecare trebuie să-şi asume responsabilitatea Crucii în mod liber consimţit.
Mântuitorul a spus: „Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Vedeţi, El nu constrânge pe nimeni, ci zice: „cel ce vrea”. Ca să urmezi lui Hristos trebuie, în prealabil, să renunţi la sine, la „omul vechi”, la „trupul păcatului” (Romani 6, 6), pe de o parte, iar pe de alta, să-ţi asumi responsabilitatea Crucii. O nerenunţare la sine şi la cele din lumea aceasta, fără moartea voii tale proprii, duce la pierderea sufletului. Iată ce spune Mântuitorul: „Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui” (Marcu 8, 35). Sau, cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: „acela îl va păstra spre viaţa veşnică” (Ioan 12, 25).
De dragul credinţei în Hristos, spun Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol, suntem datori să ne dăm sufletul nostru şi să nu ne cruţăm nici măcar viaţa noastră. Interesant este faptul că pierzând „lumea întreagă cu toate tentaţiile ei” câştigăm nemurirea. Când Mântuitorul a spus: „Iar cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului seva ruşina de el, când va veni întru mărirea Tatălui Său, cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38) a avut în vedere pe toţi „păcătoşii”, din toate timpurile, care s-au lepădat de Crucea lui Hristos, în care se regăsesc Patimile, Dumnezeirea şi Evanghelia Lui. Or, nu poţi să vezi slava dumnezeiască a lui Hristos, precum odinioară Apostolii pe Tabor, în afara Crucii!
+ PS Calinic Botoșăneanul
Triodul – Golgota pocaintei. 33 de predici, Editura Doxologia
Troparul Sf. Cruci, glasul 1:
Mântuiește, Doamne, poporul Tău, și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință bine-credincioșilor creștini asupra celor potrivnici dăruiește și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău.
Sursa: Alttarul Credinței