Descoperiți viața unuia dintre sfinții canonizați recent de către Patriarhia Română, Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, alcătuită de către maicile de la mănăstirea Paltin Petru Vodă.
Motto: „Niciodată nu veți avea pace și liniște sufletească,
dacă nu veți iubi și ierta ca Hristos. Noi nu știm să iertăm”.
Lipsurile copilăriei și râvna pentru învățătură
„A ști este una. A face ceea ce știi este însă cu totul alta. Știința este primul pas spre mântuire, dar faptele sunt tot drumul până la ea”.
„Fiecare ispită, fiecare necaz, fiecare atac al diavolului, dacă suntem atenți și răbdători, ne poate aduce mare folos. Vrăjmașul cel închipuit l-a atacat cu atâta furie pe Iov. Dar cu ce l-a vătămat, în cele din urmă? Cu nimic. Din contră, i-a adus o mai mare sfințenie și o mai strălucitoare slavă. Datorită suferințelor trecătoare, moștenim viața veșnică. Iubirea lui Dumnezeu dă măsură și intensității suferințelor, nu numai duratei lor”[1], ritorisea Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur, cu veacuri în urmă.
Sfântul Sfințit Mucenic Constantin Sârbu
Viața părintelui Constantin Sârbu a fost o continuă răstignire pe crucea iubirii pătimitoare pentru Hristos, așa cum suferințele îndurate de dreptul Iov au dat măsura credinței lui în dragostea nemincinoasă a lui Dumnezeu.
„Sunt fiu de muncitor cu palmele, fără pământ. Nu-mi cunosc mama, care a murit când aveam vârsta de un an. La vestea morții sale, în spital, tata s-a prăbușit la pământ, a avut un șoc nervos și de atunci și-a pierdut, în parte, mintea. Eu am fost luat de către părinții săi, tot muncitori cu palmele, să mă crească”[2].
Astfel își începe părintele Constantin Sârbu autobiografia într-un Memoriu, scris de mână în septembrie 1962, la Viișoara – domiciliul său forțat din Bărăgan și adresat Preafericitului Patriarh Iustinian, dar interceptat „la timp”, de către Securitate.
Fiul lui Gheorghe și Maria Sârbu, a venit pe lume, la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadinești, județul Covurlui[3]. Încă din primii ani de viață, va sorbi din potirul suferințelor. Singura mângâiere îi va fi credința în ocrotirea caldă a Maicii Domnului. Stăpânei cerului și a pământului îi va fi încredințat cu ochii scăldați de lacrimi, de către evlavioasa lui bunică, care îi va șopti în fața icoanei:
„Aceasta este mama ta cea mai adevărată! La ea să te rogi ca să-ți poarte de grijă!”.
Muzeul Satului din Cavadinești. Foto: viata-libera.ro
Anii copilăriei părintelui au fost încărcați cu suspine și durere. Sărăcia și neajunsurile de tot felul îl vor sili să muncească din greu, de mic copil, pentru hrana cea de toate zilele:
„Bunicii mei care mă creșteau, neavând alt mijloc de existență decât brațele, munceau în dijmă pe la chiaburi și primeau a patra parte din produs. Când am putut ține și eu sapa în mână, mă luau și pe mine la câmp, să-i ajut. Mâncarea noastră: mămăligă cu borș cu știr. Aceasta nu-i literatură, ci realitate cruntă.
Tata muncea și el cu palmele pe la cei avuți. Dar nefiind în stare să se tocmească și nici să-și ceară dreptul său din muncă, era exploatat de toți, muncind numai pentru mâncare, în zilele fără lucru recurgând la borșul cu știr sau la mâncarea de cartofi a părinților săi bătrâni și săraci, pentru care pricină în casă aveau loc scandaluri necontenite. Aceasta este atmosfera în care am crescut”.
În ciuda tuturor greutăților materiale și a tensiunilor din sânul familiei, Constantin a luat numai premiul I în clasele primare pe care le-a urmat la Școala nr. 7 din Galați. Nevoiți să se mute în comuna Smârdan, aproape de Galați, la celălalt fiu al lor, bunicii l-au luat cu ei și pe Constantin. Dar moartea neașteptată a bunicului îi va lăsa fără adăpost, pentru că în miez de noapte, nora îi va izgoni din casă. Sub ploaia de cuvinte grele, cele două suflete urgisite își vor găsi sălaș într-o cameră părăsită din curtea bisericii satului. Aici, bunica va munci torcând cu furca, iar copilandrul Constantin nu va mai păși pe porțile școlii patru ani de zile, fiind nevoit să slugărească fără simbrie, printre străini, pentru un blid de mâncare. Când le era foarte frig, bunica îl ruga pe băiat să cânte împreună psalmi și rugăciuni, ca să-și încălzească trupul, din focul inimii.
Pe băncile seminarului. Golgota studenției
„Să te faci preot, căci preotul nu moare niciodată de foame!”…
„Niciun cuvânt nu este de ajuns ca să vorbești despre iubire după vrednicie, pentru că aceasta nu este de pe pământ, ci din cer”, cuvânta în predicile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur, îndemnându-ne „să nu socotim nimic mai de preț decât iubirea și nici să nu ne străduim să dobândim ceva în afara ei!”. Din iubirea ei jertfelnică, mărturisește peste ani, părintele Constantin Sârbu:
„Bunica mea, femeie simplă, fără știință de carte – fiindu-i milă de mine – și-a vândut singurul ei bun, o juncă ce trebuia să-i hrănească bătrânețile, m-a dat la meditație în Galați – pierdusem 4 ani – și mi-a poruncit să dau examen la Seminarul din Galați, spunându-mi:
Dacă vei reuși și vei învăța bine, poate vei intra în inima profesorilor, care te vor ajuta să isprăvești școala și te vei face preot. Să te faci preot, căci preotul nu moare niciodată de foame!
Era testamentul unei bătrâne – care o viață întreagă luptase cu lipsurile și cu foamea – pentru nepotul ei. Aceasta nu-i figură de stil, ci viață stropită cu sânge”.
Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galați în a. 1937. Foto: fototecaortodoxiei.ro
Astfel, în anul 1919, tânărul Constantin susține examenul de admitere la Seminarul Teologic „Sf. Andrei” din Galați și reușește al treilea din cei 500 de candidați, făcând parte din prima serie de elevi de după Primul Război Mondial. Deși premiant în fiecare an de școală, nu va fi scutit de plata taxelor școlare, fiind nevoit să muncească noaptea într-o fabrică de cherestea, ziua prin prăvăliile negustorilor sau dând meditații „băieților de preoți ori de preceptori pentru o carte, o peniță sau un creion”.
În ciuda condițiilor grele de trai, va reuși să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an, iar ultima clasă, a VIII-a, o va absolvi la Seminarul din Roman, „călătorind pe tampoanele de la coada trenului”, pentru că nu avea bani de bilet. În puținele clipe libere, muncea pentru pâinea cea de toate zilele a tatălui său, pe care nu-l mai putea întreține bunica lui, cu torsul ei din furcă.
Setea sa neostoită de învățătură și dorința ca de „viața crâncenă” pe care a suferit-o, să nu aibă parte și copiii lui, îl vor face să se înscrie la Facultatea de Teologie și la Conservatorul de Muzică din București, în toamna anului 1925. Va avea de înfruntat foame, frig, lipsuri de tot felul care îi vor șlefui, însă, în chip minunat sufletul de viitor preot. Nici în perioada studenției nu se va bucura de tihna nopților dormite. Va fi nevoit să doarmă în sala de așteptare a Gării de Nord, după ce gazda îl va evacua din mansarda din Piața Amzei unde dormise pe jos, doi ani de zile sau „clandestin în Căminul studenților – după ora 11 noaptea, când se culca administratorul – în locul băieților de bani gata, care plecau noaptea la cabarete sau varieteuri”. Răbda zilnic și de foame, mâncând la cantina Guttenberg, după orele 14:30, mulțumindu-se cu resturile de mâncare rămase de la studenții care aveau cartelă de masă.
Biserica Zlătari din București. Foto: orasulluibucur.blogspot.com
În 1927, va fi primit în Ateneul STB (Societatea de Tramvaie București) ca maestru de muzică și se va implica cu tot sufletul în lucrarea misionară de la biserica Zlătari, sub îndrumarea părintelui Toma Chiricuță, fiind dirijor de cor, administrator și colaborator al celor două reviste parohiale, Ortodoxia și Fântâna Darurilor.
Jugul preoției. În slujba aproapelui la Huși
„Ce minunat este sufletul acela care a ajuns cu Hristos
pe locul cel înalt, de unde se văd toate, luminos și desăvârșit!”.
Catedrala episcopală din Huși. Foto: Cezar Suceveanu. Foto: ro.wikipedia.org
„Când mi-am terminat studiile, în 1929”, se destăinuie părintele Constantin Sârbu, „am început lupta pentru câștigarea unei parohii și a unei soții, căci la mine a fost luptă acerbă pentru amândouă. Vreme de aproape cinci ani de la terminarea Facultății nu a fost cu putință să obțin o parohie în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureștilor, pentru că nu aveam nicio protecție politică. Cu chiu cu vai, am obținut un post de preot la Catedrala Episcopală din Huși, prin Episcopul Nifon, care mă cunoștea”.
Până în anul 1934, când va fi numit preot la Huși, va ocupa postul de cântăreț al bisericii Lucaci din Capitală.
În privința alegerii viitoarei soții, părintele Constantin mărturisește cu aceeași nonșalantă noblețe sufletească care îl definește:
„Dacă nu am avut șansă în obținerea unei parohii, am avut, în schimb, șansă în câștigarea inimii unei ființe superioare, licențiată în Litere și Filosofie și scriitoare, pe nume Maria K. Constantinescu – sora profesorului universitar D. G. K. Constantinescu – care, având un suflet nobil și apreciind eforturile și suferințele mele, a acceptat să-mi devină soție. Nenorocirea a fost că ea făcea parte dintr-o categorie socială suprapusă, frații săi fiind consilieri de Stat, profesori universitari, doctori, avocați etc., iar eu… proletar!
Opoziția familiei, care a durat patru ani, a fost dârză și intransigentă. Această opoziție s-a soldat cu victoria ei, dar cu prețul jertfei sănătății viitoarei mele soții. Căci până când nu s-a îmbolnăvit sora lor atât de grav de ficat încât se credea că moare, nu am fost acceptat în familia lor. Așa am ajuns să câștig o soție minunată, dar bolnavă și o biserică la o depărtare de aproape 300 km de București”[4].
Mitropolitul Nifon (Criveanu, 1889-1970). Foto: fototecaortodoxiei.ro
În ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului a anului 1934, părintele Constantin Sârbu va fi diaconit pe seama Catedralei Episcopale din Huși, iar în următoarea zi, pe 16 august odată cu pomenirea Sfinților Martiri Brâncoveni, va primi taina hirotoniei, clipe unice de trăire duhovnicească pe care ni le evocă cu duh înnoit de harul Sfântului Duh:
„Stând în fața icoanei Sfintei Fecioare și rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin și ocrotire, de unde până atunci eram timid și temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorință de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”.
Hărăzit de Dumnezeu cu o voce melodioasă, Preasfințitul Nifon Criveanu îl va desemna director al Școlii de cântăreți din Huși și profesor de Sectologie, Catehism și Muzică vocală, iar în plan administrativ, membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu. „În calitate de director, va reorganiza școala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscriși), cantină, bibliotecă, repetitor și farmacie pentru elevi. Totodată va spori fondurile școlii, începând să strângă material lemnos și cărămidă pentru construirea unui local modern. Până la ridicarea localului proiectat, pentru cele patru clase, care funcționau în două chilii insalubre de la Episcopie, va închiria o casă cu etaj, numită Casa Vasuta”[5].
Sensibil la suferințele celor oropsiți, părintele Constantin Sârbu va ridica în Huși, în doi ani de zile un cămin social cu 22 de camere, pentru bătrâni și copiii orfani. Impresionat de râvna și jertfelnicia cu care se dăruia slujirii aproapelui la cei 30 de ani ai săi, Episcopul îi va propune slujba de Protoiereu al județului Fălciu[6] și de consilier al său, „demnități care însă, nu mi-au plăcut”, mărturisește pr. Constantin Sârbu. „Pe mine mă atrăgea sufletul cinstit și cald al oamenilor simpli, din mijlocul cărora mă ridicasem și pe care voiam să-i ajut, să-i mângâi și să-i încurajez, pe linia Bisericii bineînțeles, căci altă linie nu cunoșteam”.
Părinte al sărmanilor și ctitor al Bisericii Vergu
„A iubi cu iubirea lui Hristos înseamnă a acoperi căderea fratelui tău,
a suferi împreună cu el, a câștiga inima lui prin dragoste și îngăduință.
Înseamnă a dărui ceva din sufletul tău aproapelui”.
Dumnezeu îi va asculta glasul tainic al inimii. Va deveni preotul sărmanilor, odată cu numirea soției sale ca profesoară pe catedra de limba germană și franceză de la Liceul „Nicolae Bălcescu” din București și a aprobării transferului său de la Huși în Capitală. În ciuda referințelor bune primite de la P.S. Nifon care afirmase că „preotul Sîrbu este pentru Huși o pierdere, iar pentru București un câștig”, va obține doar parohia „Parcul Călărași” – Vergu, nou înființată în octombrie 1938, fără biserică, fără casă parohială, fără teren, într-un cartier muncitoresc și sărac (la intersecția dintre Calea Călărașilor și Șoseaua Mihai Bravu).
Noul paroh nu-și va primi salariul vreme de doi ani, slujind în cea mai mare sărăcie în capela improvizată de la subsolul spitalului Regina Elena. Obișnuit să poarte pe proprii săi umeri povara greutăților materiale și a împotrivirilor omenești, părintele Constantin Sârbu se va implica în lucrarea de zidire duhovnicească a enoriașilor săi, cu toată inima lui caldă și cu nădejdea neclintită că în fiecare suflet arde mai mult sau mai puțin, lumina lui Hristos.
„Eu am știut că în sufletul omului este o scânteie bună și am căutat s-o aprind pe aceea. Astfel, în subsolul-pivniță al Spitalului, neizolat, cu cele șase ferestruici mici din B-dul Muncii, ale căror geamuri erau veșnic sparte de vârfurile ghetelor localnicilor, am desenat pe fiecare ferestruică câte o cruce albă. Am evacuat personal, dimpreună cu doi bătrâni, moș Ganciu și Rădulescu, cele două vagoane de nisip depozitate acolo și mi-am adus masa din casă, icoana și candela mea.
Am făcut prima slujbă de Crăciunul lui 1938, însoțită de predică. Lume foarte puțină: 7-8 persoane. Ce să vezi și ce să asculți într-o pivniță sărăcăcioasă, cu miros acru de mucegai, din ai cărei pereți jilavi curgeau apele?! Iar veșminte, niște zdrențe scoase din inventar de la Biserica Silvestru, deși biserica avea câteva zeci de veșminte de cinste. Dar cine se gândea pe vremea aceea să dea o mână de ajutor unui preot în nevoie?![7] (…)
Spitalul „Principesa Elena” în al cărui subsol slujea preotul Constantin Sârbu. Foto: reddit.com
Și totuși, atâta sete era pe atunci de un cuvânt bun, care să meargă la inimă, încât vrednicii muncitori ai cartierului Vergu și din împrejurimi au umplut în scurt timp subsolul, ascultând cuvântul și pe la ferestrele din stradă, încât a fost nevoie să deschidem și un culoar de alături.
Și aceasta cu toată propaganda dușmănoasă pe care colegii vecini o făceau printre credincioși, spunându-le că aceea nu-i biserică, ci o pivniță, că acolo sunt WC-uri, că deasupra este o școală de copii mici, etc. Dar poporul nu-i asculta”.
Timp de șapte ani de zile, vrednicul slujitor al altarului se va osteni în bisericuța-pivniță nu doar în rugăciune, ci și în fapte de milostenie, ajutând pe sărmanii care nu aveau din ce trăi. „Eu am observat că oamenii fură și ucid fiindcă sunt, între altele, lipsiți.
De aceea, în paralel cu activitatea predicatorială, am organizat acțiunea samarineană, ajutând pe cei în nevoie, mângâind și încurajând pe cei întristați și plasând în servicii pe șomeri. Ce-i drept, niciunul din cei recomandați de mine în servicii nu m-a făcut de rușine. Rezultatul: furturile și crimele s-au împuținat, iar – după mărturia doctorului Gomoiu – cei ce altădată spărgeau geamurile spitalului, acum se închină spre bisericuța de acolo, când trec pe lângă spital”.
Năzuința părintelui Constantin Sârbu era să ridice o biserică încăpătoare pentru nevoile duhovnicești ale păstoriților săi, neștiind „câte forțe ale întunericului aveau să se dezlănțuiască împotriva lui pentru palma de pământ necesară construcției”. Terenul era râvnit de doi proprietari bogați interesați să construiască pe el, magazine și de Casa Regală care dorea să aibă o biserică pentru așezămintele sale, dar fără implicarea ei efectivă.
După cinci ani de procese în instanță, umilințe, zeci de memorii înaintate factorilor de decizie, când orice speranță părea pierdută, la intervenția personală a Preafericitului Patriarh Nicodim și a mareșalului Ion Antonescu, părintele Constantin Sârbu va obține la 1 ianuarie 1943, aprobările necesare ridicării monumentalei biserici Sfinții Împărați Constantin și Elena.
Cu doi ani în urmă, soția îi murise, lăsându-l să crească singur cele două fetițe, una de doi ani și cealaltă de cinci ani. Și ca preot, și ca tată, părintele Constantin va fi un model exemplar de jertfelnică mărinimie:
„Treburile în casă le făceam eu, așa cum puteam. Căutam să fiu vesel, ca să nu simtă copiii mei că nu au mamă, așa cum am simțit eu la vremea mea, când am fost orfan!… Singurul meu loc de refugiu era altarul. Doar acolo mă puteam ruga, acolo puteam plânge, numai de acolo puteam lua putere”.
Biserica Vergu, București. Foto: lovinromania.com
„Bucuriile suferinței”. Sfințirea Bisericii Vergu
„Vai, acolo unde se muncește fără lumină!
Ferice este numai acolo unde Adevărul lucrează Dragostea”.
În anul 1943, piatra de temelie a Bisericii Vergu va fi pusă în prezența mareșalului Ion Antonescu, iar în cuvântul de mulțumire adresat oficialităților, părintele Constantin Sârbu va face o scurtă prezentare a proiectului:
„Biserica trebuie să fie nu numai locaș de închinare în care să slujească preotul, ea trebuie să fie pilonul în jurul căruia să graviteze toată activitatea creștin-socială a societății. Deasupra, sub măiastra catapeteasmă, va fi biserica credinței. Și mai târziu, nădăjduim să înființăm un orfelinat pentru fetițe, o cantină pentru infirmi și bătrâni, asupra cărora văpăile acestui altar să-și reverse lumina alinătoare”.
La sfârșitul lunii ianuarie 1944, părintele Sârbu solicita Conducătorului Statului un aparat de cinematograf, un diapozitiv, un pian și o orgă de la Serviciul de Capturi al Armatei, în vederea folosirii acestora în scopuri misionare în sala de la subsolul bisericii, a cărei finalizare era prevăzută pentru 20 noiembrie 1944. Însă, din cauza bombardamentelor din anul 1944, lucrările de construcție se vor întrerupe, biserica fiind terminată și sfințită de către fostul mitropolit al Olteniei, Înaltpreasfințitul Nifon Criveanu, în 1949.
Între timp, foametea anului 1947 va face ravagii în Moldova. Părintele Constantin Sârbu va organiza colecte de alimente și îmbrăcăminte de la enoriași, pe care le va transporta cu două vagoane în satele înfometate, Dancu și Cârlig, de lângă Iași, binefacere pentru care Mitropolia Moldovei îi mulțumește în scris, iar Patriarhia Română îi acordă crucea de iconom stavrofor.
După multă sudoare, umilințe și lacrimi amare, de Floriile anului 1948, după zece ani de slujire în subsoluri și pivnițe, va avea loc sfințirea Bisericii Vergu, în prezența a cinci mii de suflete. Noua ctitorie avea un cor de optzeci de persoane voluntare, o sală de conferințe cu o capacitate de 2000 de persoane, clopotniță, casă parohială, o cantină pentru bătrânii săraci, o bibliotecă de carte religioasă și un azil.
Parohia bisericii Vergu în zilele noastre. Foto: parohiaparculcalarasi.ro
„Lacrimă și har” în anii de temniță
„Puteți să mă chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos!”.
În scurt timp, prolifica activitate pastoral-misionară de la Biserica Vergu va atrage atenția Securității. Pe măsură ce numărul închinătorilor va crește tot mai mult, odată cu răspândirea veștii că pe una dintre ferestrele bisericii a apărut o cruce, sub formă de umbră, părintele Constantin Sârbu va fi tot mai atent monitorizat și, în cele din urmă, ridicat pentru anchetă, între 15-21 iunie 1949. În lipsa probelor incriminatorii, va fi eliberat, continuând să fie supravegheat îndeaproape.
La 12 ianuarie 1954, va fi din nou arestat sub învinuirea de „uneltire contra ordinii sociale”. Capetele de acuzare vor fi sprijinul acordat de mareșalul Antonescu și de legionari la ridicarea bisericii, precum și folosirea prizonierilor sovietici la construirea gardului de incintă al parohiei. La 9 octombrie 1954, va fi condamnat prin Sentința nr. 2168 a Tribunalului Militar București, alături de alți 23 inculpați pentru participare la Mișcarea de rezistență „Salvatorii Neamului” de care, de altfel, era complet străin și pentru delictul de „deținere și necedare către Republica Populară Română a valutei”.
Ruinele penitenciarului „Ostrov” din Insula Mare a Brăilei. Foto: lh3.googleusercontent.com
Va purta zeghea suferințelor în penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Dej (1955), Gherla (1956-1962) și lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Insula Brăilei, la Salcia (1959). În Deltă, va lucra la stuf, fiind sprijinul și sufletul deținuților. În zilele în care nu erau scoși la lucru, va săvârși Sfânta Liturghie. Bucățica lui de pâine, când o avea, o va face firimituri, o va sfinți și o va împărți tuturor, binecuvântându-i.
Porțile penitenciarului Jilava. Foto: fericiticeiprigoniti.net/jilava
Torturat și înfometat peste măsură, se va îmbolnăvi de ulcer duodenal, însă va rămâne neclintit în mărturisirea sa de credință, până la eliberare:
„M-au ars cu fierul roșu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut, dar le-am spus: Puteți să mă chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos!”.
Deși pedeapsa îi expira la 8 ianuarie 1962, prin Decizia nr. 16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele va fi trimis în „domiciliu obligatoriu” la Viișoara, pentru 24 de luni, răstimp în care va sluji ca preot în biserica satului de lângă Mărculești-Slobozia. Și aici, la capăt de lume, iubirea nelimitată și dăruirea față de aproapele va rămâne axul vieții părintelui Constantin Sârbu.
Slujitor la Biserica Sapienței după eliberare. Sfârșitul mucenicesc
„Credincios adevărat este acela care, făcând binele, nu se măsoară cu semenii săi,
ci cu Învățătorul său, căci cine se măsoară cu alții, totdeauna se va mândri,
dar cine se măsoară cu Domnul, acela își va găsi întotdeauna măsura smereniei sale”.
După eliberarea din 25 februarie 1964, părintele Constantin Sârbu va înainta Patriarhului Iustinian o cerere prin care solicita o parohie, fără să-și facă iluzia că va reveni la biserica sufletului său din cartierul Vergului.
Dialogul purtat cu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române de atunci rămâne antologic:
„Ce să-ți dau eu, Sârbule?”.
„Cea mai săracă biserică din București, Prea Fericite!”.
„Știu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ți-oi da ție, tu faci din ea o grădină!”.
Biserica Sapienței, a. 1710. Foto: Protoieria1.ro
Și așa a fost. Va primi cheile bisericii Sapienței care, 40 de ani fusese închisă și era într-o stare avansată de degradare. O va restaura și va liturghisi în altarul ei până la sfârșitul vieții, cu sprijinul jertfelnic al Matildei (Cocuța) Mircea.
„Însă, cea mai de preț lucrare, chiar dacă a devenit un al doilea ctitor prin repararea bisericii și adăugarea unui pridvor, a fost construirea unei comunități religioase pline de dragoste frățească. A zidit cu migală fiecare suflet care venea la biserică. Zecile de mărturii ale celor care l-au cunoscut sunt uluitoare. Sunt minuni la tot pasul, întâmplări care dovedesc că preotul Constantin era într-adevăr un ales al Domnului.
S-a dedicat cu totul misiunii sale de călăuzitor pe calea mântuirii, într-o vreme atât de potrivnică acestui lucru. Securitatea l-a hărțuit și urmărit și după eliberare. Securiștii i-au propus colaborarea, dar a refuzat cu fermitate. I-au trimis oameni la spovedanie, cerându-i să le divulge lor secretul, dar s-a opus cu toată ființa.
În 1975, i-au sugerat că ar fi bine să se opereze și i-au «recomandat» medicul chirurg care să facă aceasta. Înțelegând că este chemat la împlinirea unei ultime datorii, s-a lăsat «tratat». A pus în ordine totul la biserică și, într-adevăr, internarea i-a fost fatală. După operație, chirurgul a intrat în salon și l-a întrebat:
«Cum, n-ai murit, încă?».
A venit în grabă părintele Argatu de la Antim să-l spovedească și împărtășească. A fost atunci un moment care poate fi trecut în rândul minunilor. Părintele Argatu credea că perna este colorată și tot punea mâna lângă capul părintelui Sârbu, dar de fapt, și-a dat seama că era o aureolă în jurul acestuia. Le-a povestit credincioșilor de la Sapienței minunea și ei, deși îndurerați de plecarea părintelui lor, s-au bucurat că Domnul le-a arătat un semn al vredniciei lui”[8] (Daniela Sontica).
Părintele Constantin Sârbu cu enoriașii. Foto: ziarullumina.ro
„Când, cu câteva zile înainte de a se interna în spital, o fiică duhovnicească, îi dăruise în numele credincioșilor flori și o felicitare frumos scrisă pe un pergament, părintele, foarte emoționat, îmi spusese:
Vezi, mi-au dat hrisov domnesc, carte ca la domni! Ce-am făcut eu pentru voi, ca să merit atâta iubire și recunoștință?…
În ziua de 23 octombrie 1975, ora 15, Părintele Constantin Sârbu a părăsit această lume. În ultima sa noapte de viață, cu o febră de 39-40 de grade, cerând mereu «apă, apă rece», mi-a spus:
Curând îmi voi lua zborul. Așa mi-a fost rânduit. Să nu vă întristați și să nu judecați pe nimeni, căci nimic nu se petrece întâmplător, ci totul este făcut cu multă înțelepciune. Eu v-am iubit mult. Cu voi și prin voi am dus la bun sfârșit lucrarea lui Dumnezeu ce mi-a fost încredințată. Să vă rugați pentru mine! Am mare nevoie de rugăciunea voastră sinceră și profundă! Eu voi fi permanent cu voi. Chemați-mă! Nu uitați că rugăciunea e totul și că rugăciunea în biserică este și mai importantă!”[9] (Dr. Octavia Tăslăoanu).
Mormântul preotului Constantin Sârbu în ograda bisericii Sapienței.
Trupul mucenicesc al părintelui va fi depus cu pioșenie în Biserica Sapienței și îngropat în curtea sfântului locaș. An de an, la sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, precum și la 23 octombrie, ziua adormirii părintelui, credincioșii care i-au stat alături și la bine și la rău, i-au făcut parastase la mormânt.
La 18 octombrie 2023, după 48 de ani de la înhumare, trupul părintelui a fost scos din nou la lumină, răspândind în jur, buna mireasmă a sfințeniei, după cum mărturisește preotul Marin Cojoc, actualul paroh al Bisericii Sapienței:
„Pluteam pe mireasma aceea, era ceva dumnezeiesc, am început să plângem toți de bucurie, o bucurie sfântă… Meșterii s-au așezat pe marginea gropii și se închinau, pentru că nu mai văzuseră așa ceva. Când l-am dezgropat cu totul, am descoperit că inima îi rămăsese neputrezită, inima lui, care spusese neîncetat rugăciunea lui Iisus!”…
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române va înscrie numele sfințitului mărturisitor și martir, Constantin Sârbu pe filele calendarului creștin, la data de 23 octombrie, lângă Sf. Iacob, rudenia Domnului, un alt mare mucenic, aruncat de pe aripa templului din Ierusalim și ucis cu pietre pentru credința lui în Hristos.
La Biserica Sapienței, pământul încă mai miroase a cer…
[1] Sf. Ioan Gură de Aur în Problemele vieții, Ed. Egumenița, pp. 31-32.
[2] Frag. din cota I258316, vol. II – la filele 40-49, „fondul operativ” al Securității. Document publicat în Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu, 2010, pag. 10-29, ediție îngrijită de obștea Mănăstirii Diaconești
[3] Județul Covurlui a fost o unitate administrativă de ordinul întâi din Regatul României, aflată în regiunea istorică Moldova. Reședința județului era municipiul Galați.
[4] Selecție de fragmente din „Lacrimă și Har”, Editura Bonifaciu.
[5] Cf. biografiei alcătuită de Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu.
[6] Judeţul Fălciu face parte din judeţele Moldovei de S-E şi este aşezat pe Valea Prutului, în dreptul vestitei păduri a Tigheciului, adică la o fostă margine de ţară (marginea dinspre Bugeac). În vechea împărţire pe ţinuturi a Moldovei (înainte de 1812), codrul Tigheciului făcea parte din ţinutul Fălciului. Două drumuri principale treceau altădată şi trec şi acum prin acest judeţ: drumul Tighinei prin Huşi şi Chişinău, şi drumul Cetăţii-Albe prin târgul Fălciului, aşezat în S. judeţului.
[7] Lacrimă și Har, Editura Bonifaciu.
[8] Din relatările Danielei Sontica.
[9] Dr. Octavia Tăslăoanu, 1999, Mărturie apărută în broșura Preotul Constantin Sârbu, slujitor al Supremului Adevăr, București, 2002.
Sursa: Atitudini