I. Falsul din Declarația de independență
Parafrazând celebra maximă cu privire la politică, dacă nu te interesezi tu de Constituție, se interesează Constituția de tine. Deși, ca jurnalist preocupat de vreo patru decenii de subiecte politice, nu mi-au fost străine soluțiile sistemului nostru de justiție pentru probleme de importanță majoră pentru țară, am trăit, totuși, emoții aparte în urma unor decizii mai speciale ale Curții Constituționale (CC).
Toți cunosc, bunăoară, paradoxul constituțional, legat de dualitatea puterii în stat din vara fierbinte a lui 2019, când CC sub presiune politică, inclusiv din exterior, și-a anulat propriile hotărâri din 7-9 iunie, apreciate de unii politicieni drept controversate, prin care a decis că noua majoritate parlamentară de coaliție PSRM-ACUM este în afara legii și în imposibilitate de a forma guvernul. O experiență și mai dură am încercat, cînd într-o bună zi, mai exact la 5 decembrie 2013, m-am lovit (ori am fost lovit) ca de muchia ascuțită a unei bare de oțel, de o altă hotărâre CC. E vorba de ziua, când limba de stat stipulată în Constituție drept limbă moldovenească, a devenit limbă română. Nu am, evident, nimic împotriva limbii române, ori a Românei, e vorba doar de procedeul iluzionist, în opinia mea, aplicat textului constituțional.
Dacă e s-o spun pe șleau, am rămas stupefiat de interpretarea neobișnuită a Declarației de independență a Republicii Moldova, pe care cinci din cei șase judecători (Alexandru TĂNASE, Igor DOLEA, Tudor PANŢÎRU, Victor POPA, Petru RAILEAN) au ridicat-o ca valoare peste textul propriu-zis al Constituției, pornind de la ideea, că anume aceste două documente, nu și altele, fac ideatic un bloc juridic comun. Nu lipsa unui calcul logic m-a dat gata, pentru că nu de logică era vorba, în primul rând, în această coliziune juridică… M-a zăpăcit rău proba de bază, care amintea mai curând o farsă… În asemenea momente te întrebi, până unde pot merge, totuși, speculațiile juridice în chestiuni existențialiste pentru țară, în probleme fundamentale pentru soarta națiunii și a statului? Răspunsul e: până unde merge vrerea ori gustul judecătorilor…
Să lăsăm la o parte, pentru puțin timp, problema propriu-zisă a limbii, care, raportată la stat, este, după mine, o problemă politică, căreia i s-a lipit destul de ingenios o etichetă pur științifică. Și savanții care pledează pentru limba română și cei care pledează pentru limba moldovenească au, o spunem și pentru o eventuală concesie, suficiente argumente de ordin lingvistic și istoric. Am putea, cu scopul de a ne eschiva pentru moment de la polemica limbii ori, mai bine zis, de la certurile care ne macină mai mult de trei decenii, să ne oprim la compromisul lui Druță, care e plin de înțelepciune: “Limba moldovenească este mama limbii românești”.
Doresc să readuc aici în discuție, întâi de toate, chestiunea privind neconcordanța dintre aspectele științific, juridic și cel politic ale problemei limbii, utilizând argumentele taberelor implicate în problema constituțională dezbătută. În decizia CC de recunoaștere a limbii române drept limbă de stat (indirect, prin statuarea prevalării Declarației de independență asupra Constituției), cei cinci judecători au operat cu un argument care spune că “fiecare ordine politică îşi are un „an zero” al ei, de unde ia naştere sistemul său valoric şi legal. Pentru sistemul valoric, legal şi politic existent la ora actuală în Republica Moldova, „anul zero” a fost anul 1991, când în frontierele fostei RSSM a fost creat statul Republica Moldova”. Tot astfel, zicem și noi, la rândul nostru, fiecare dezbatere are un punct de pornire zero, care pentru o mai bună ilustrare, pentru accesibilitate, adică pentru o mai bună înțelegere de către nespecialiști, e bine să folosească o comparație, o metaforă. Orice comparație șchioapătă, dar reușita ei nu rezidă întotdeauna în finețe, ci, uneori, într-un contrast cât mai puternic între elementele confruntate.
Să zicem că prin sectorul de zarzavat al grădinii Dvs a trecut un biet vierme, lăsând o urmă abia sesizabilă, cu precădere în segmentele de drum parcurse prin tunel. Dumneavoastră din greșeală, ori dintr-o ezitare, sau teamă – fie și nejustificată – pentru eventualele pierderi, ori poate chiar în glumă, ați consemnat cu fidelitate în jurnalul Dvs intim, că astăzi un rând de răsad a fost afectat serios de o nerușinată jivină… Probabil de un porc, scăpat din gojineața vecinului. Deosebirea dintre porc și vierme e mai mult decât evidentă: chiar dacă porcul este și el un râmător, se deosebește vădit de un vierme. Peste un deceniu-două, însă, răsfoind jurnalul la pagina cu observația exagerată, nu Vă mai dați silința să restabiliți exact în memorie ce jiganie anume v-a tulburat vigilența de agricultor. Probabil, că un reprezentant al familiei porcinelor, dacă e scris, totuși, negru pe alb “porc”.
Cer scuze pentru metafora neparfumată, dar aproximativ în aceeași manieră judecătorii care au emis decizia în cauză, dar, mai întâi, autorii Declarației de independență din 1991, au atestat după o habă de vreme, că parlamentarii moldoveni ar fi votat limba română drept limbă de stat. E un fals, pentru că în 1989, deputații Sovietului Suprem adoptaseră legea, conform căreia limbă de stat în RSSM a fost proclamată limba moldovenească. Dar așa au văzut autorii Declarației lucrurile în 1991, ori așa au dorit să le vadă, deși cu asemenea noțiuni nu se glumește, pentru că limba alături de steag și de stemă sunt atribute ale statalității. Au trecut 22 de ani și iată că la decizia Curții Constituționale limba română e proclamată limbă de stat, ca argument de bază servind falsul din Declarația de independență.
Să depănăm încă o dată această voită încurcătură “între porc și vierme”, să insistăm asupra elementelor din metaforă, înlocuindu-le cu termenii juridici folosiți de CC (fără a ne opri, însă, prea mult în acest capitol la dovezile fie slabe, fie bine puse la punct, menite să demonstreze ipoteza, că Declarația de independență și corpul Constituției din1994 pot fi cu adevărat analizate la un loc, ca un text comun, pentru că ar face parte din același bloc constituțional).
Așadar, CC a luat “HOTĂRÂREA PRIVIND INTERPRETAREA articolului 13 alin. (1) din Constituţie în corelaţie cu Preambulul Constituţiei şi Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova”.
La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituţională în 2013 de un grup de deputați prin care ultimii au solicitat :
– recunoaşterea Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova ca fiind valoric superioară Constituţiei Republicii Moldova;
– înlăturarea contradicţiei dintre prevederile Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova şi art. 13 alin. (1) din Constituţia Republicii Moldova, corelând denumirea limbii oficiale a Republicii Moldova conform actului juridic considerat de Curtea Constituţională a Republicii Moldova ca fiind ierarhic superior.
Așadar, judecătorii au doborât stipularea constituțională “limba de stat – limbă moldovenească” din art.13 din Constituția RM, adoptată în 1994, în doi pași: A) Declarația de independență prevalează asupra Constituție; B) în Declarația de independență drept limbă de stat este statuată limba română.
Legalitatea acestor doi pași a fost explicată, după cum urmează.
A) Valoarea Declarației, în opinia judecătorilor, e că aceasta a apărut înaintea Constituției și redă pe scurt idealurile republicii: “În această ordine de idei, prin referinţa din Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă are, în mod incontestabil, valoare de text constituţional. Chiar dacă o asemenea referinţă lipsea în Preambulul Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova oricum, prin natura sa, ar avea valoare de text constituţional, deoarece reprezintă expresia majoră a voinţei poporului de a construi şi trăi într-un stat liber şi independent, voinţă care predetermină necesitatea adoptării Constituţiei şi îl leagă pe constituant de idealurile, principiile şi valorile Declaraţiei (a se vedea, mutatis mutandis, statuările Curţii Constituţionale a Germaniei, menţionate la § 102 infra).
B) “Prin legile şi hotărârile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat, – se arată în Hotărârea CC în cauză, – şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991.
Depistăm din capul locului falsul: 1989 limba de stat nu a fost decretată româna, ci moldoveneasca în baza grafiei latine. În Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești (Nr.3465-XI din 01.09.89) Titlul 1, se stipulează: “Articolul 1. În conformitate cu Constituția (Legea Fundamentală) a RSS Moldovenești limba de stat a RSS Moldovenești este limba moldovenească, care funcționează pe baza grafiei latine”.
Deci, prin reducerea argumentării judecătorilor la esență, putem observa mecanismul ei destul de simplist, dacă neglijăm exprimarea cam stufoasă: Preambulul Constituţiei se declară expresia concentrată, embrionul Constituției, aducandu-se, e adevărat, numeroase exemple din practica curților constituționale europene. Dar se face, de fapt, referire la un singur element, la prevederea că „aspiraţiile […] exprimate prin proclamarea independenţei” – din Preambul, care este, conform celor cinci judecători, trimiterea directă la actul prin care independența a fost proclamată – Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Acesta este actul juridic prin care independenţa Republicii Moldova a fost exprimată şi în care sunt reflectate aspiraţiile care au însoţit acest proces. Astfel, acest text al Preambulului Constituţiei reprezintă o clauză constituţională de trimitere”.
De aici se ajunge la următorul fapt important din argumentare: “Curtea reţine că Declaraţia de Independenţă constituie fundamentul juridic şi politic primar al Constituţiei. Astfel, nici o prevedere a Constituţiei, reflectată în textul Declaraţiei de Independenţă, nu poate încălca limitele (prevederile) Declaraţiei”. Adică nici o prevedere n-ar fi în stare să elimine un fals, chiar, dacă este strigător la cer!
“Mai mult, – afirmă judecătorii, – fiind actul fondator al statului Republica Moldova, Declaraţia de Independenţă este un document juridic care nu poate fi supus nici unui fel de modificări şi/sau completări. Astfel, Declaraţia de Independenţă beneficiază de statutul de „clauză de eternitate”, deoarece defineşte identitatea constituţională a sistemului politic, principiile căreia nu pot fi schimbate fără a distruge această identitate”.
Și în continuare: “Curtea reţine că Declaraţia de Independenţă este elementul originar, intangibil şi imuabil al blocului de constituţionalitate“. “Prin urmare, nici un act juridic, indiferent de forţa acestuia, inclusiv Legea Fundamentală, nu poate veni în contradicţie cu textul Declaraţiei de Independenţă. Atât timp, cât Republica Moldova se află în aceeaşi ordine politică creată prin Declaraţia de Independenţă de la 27 august 1991, legiuitorul constituant nu poate adopta reglementări ce contravin acesteia. Totuşi, în cazul în care legiuitorul constituant a admis, că Legea Fundamentală conține anumite contradicţii faţă de textul Declaraţiei de Independenţă, textul autentic rămâne a fi cel din Declaraţia de Independenţă”.
Deși această afirmație finală din Hotărîrea din cauză pare eternă și de nestrămutat, alt complet de judecători CC, poate arăta ușor falsul și destrăma toată această construcție ori, mai bine zis, speculație juridică.
Accentuăm încă o dată că în Declarația de independență autorii nu declară express limba română drept limbă de stat, ci fac o trimitere – în alineatul care începe (atenție!) cu o noțiune de revocare a unui eveniment, REAMINTIND, – trimitere la decretarea limbii române de către parlament, mai exact de Sovietul Suprem al RSSM, ceea ce este un fals. Repetăm, Sovietul Suprem a decretat/adoptat o lege privind limba moldovenească în calitate de limbă de stat. Iată, integral, alineatul în cauză:
“REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotărîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991;”
În argumentarea sa judecătorii invocă, între altele, contextul istoric de devenire a limbii drept capitol solid și de referință, ceea ce pare, cel puțin, curios, pentru că evenimentele istorice sunt realități care pot fi tratate diferit, în funcție de viziunea științifică a cercetătorului (“Istoria justifică întotdeauna orice”, Lucian Boia). Judecătorii ar fi putut, bunăoară, să abordeze dilema denumirii limbii într-un context istoric mult mai adânc și puteau, la fel, de rând cu faptele aduse, să consemneze că limba moldovenească a fost propusă ca limbă oficială noului stat România, format în rezultatul unirii principatelor dunărene.
Personalități de notorietate – Gheorghe Asachi, Nicolae Istrate și Costache Negruzzi, au fost doar câțiva dintre participanții la Divanul (adunarea) Ad-Hoc a Moldovei, din octombrie 1857, care s-au împotrivit ca limba viitorului stat unificat să fie denumită română, din motive, cum scriu de regulă istoricii unioniști, legate de separatismul moldovenesc: așa era numit atunci și mai e numit și acum dreptul moldovenilor de a se constitui într-o națiune moldovenească sub protecția unui stat moldovenesc. Decizia privind limba oficială a viitorului stat român a fost puternic influențată ca și alte decizii ale Divanul ad-hoc din Moldova (ales repetat pe placul Bucureștiului!) de către reprezentanții Franței și ai Imperiului Otoman.
Unul dintre argumentele legiuitorilor constituționali este și opinia savanților. Academia de Ştiinţe a Moldovei consideră că în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova organul legislativ suprem a recunoscut că denumirea oficială a limbii vorbite pe teritoriul Republicii Moldova este limba română. Deci și savanții acceptă falsul remarcat.
La solicitarea Parlamentului Republicii Moldova, din 28 iulie 1994, de a se pronunţa asupra istoriei şi folosirii glotonimului „limba moldovenească”, Academia de Ştiinţe a Moldovei a prezentat opinia, aprobată în unanimitate de Prezidiul său la 9 septembrie 1994, în care se menţionează: „Convingerea noastră este aceea că Articolul 13 din Constituţie trebuie să fie revăzut în conformitate cu adevărul ştiinţific, urmând a fi formulat în felul următor: «Limba de stat (oficială) a Republicii Moldova este limba română»”.
E normal ca un for științific să pledeze pentru un adevăr științific, deși uneori savanților ori instituțiilor științifice li se pare o normalitate să pledeze pentru o anumită formulă științifică ignorând cu bună știință o altă. Este oare existența limbii literare moldovenești un neadevăr științific? Este oare un neadevăr științific actul de recunoaștere a identității limbii române și limbii moldovenești de către savanții lingviști de pe ambele maluri ale Prutului în anii 1990? În 1856, cu trei ani înainte de Unire, Alecu Russo scria în Cugetări: „Adevărul este că aicea încep oamenii a nu se mai înţelege, acum că este nevoie de înţelegere, şi neuniţi în vorbă, sînt toţi uniţi în a cere… să se scrie pentru obşte, obştea cea nepoligloată, nelatină, franțuzească, ca să poată bieţii oameni a avea o legătură, un locşor pe pămîntul moldovenesc, unde să vorbească moldoveneşte”.
Curios, că limbii moldovenești, limba celor 7 milioane de moldoveni din România și 2,5 milioane din Republica Moldova, limbă care are majoritate lingvistică clară față de olteni, ardeleni, bănățeni etc., îi este negat standardul literar, iar limba moldovenească vorbită, scrisă, predată și folosită ca limbă oficială în instituțiile de stat ale RSSM și din Republica Moldova a fost decăzută în gradul de grai.
Există suficiente argumente, susținute de savanții din stânga și dreapta Prutului, care pot dovedi, cum am mai spus, că nu limba moldovenească, ci limba română este o invenție.
II. Opinia separată a judecătorului Aurel Băieșu
“Comisia de la Veneţia reţine că pentru o revizuire constituţională importantă, o procedură politică democratică şi deliberativă, conformă procedurilor prescrise pentru amendamentele constituţionale, este în mod vădit preferabilă unei abordări pur jurisdicţionale”. Această observație pertinentă aparține celui de-al șaselea judecător CC. Numele lui este Aurel Băeșu, magistratul care s-a încumetat să aibă opinia sa separată în judecarea cauzei, în ciuda faptului că restul colegilor n-au ezitat în privința nici unui argument prezentat în proces, în tot cazul, ei nu au emis public contestări.
Deși e bazată pe considerente strict juridice, această opinie, tratată mai larg, poate fi considerată separată, în treacăt fie spus, doar în contextul formal procesual.
În afara pereților CC, însă, ea ar fi fost strâns îmbrățișată, dacă ar deveni larg cunoscută de majoritatea cetățenilor țării, care, conform ultimului recensământ, se consideră moldoveni și vorbesc moldovenește de veacuri, nu de la Stalin încoace, cum încearcă să inoculeze unele surse propagandistice. Băieșu și-a formulat opinia în chip profesionist, econom, cu dovezi bine cântărite. În fața textului scurt, dar expresiv al “ereticului” pălește, după părerea împărtășită de mai mulți experți, hotărârea voluminoasă și stufoasă a Curții, pe care personal o consider, alăturându-mă, evident, argumentelor lui Aurel Băieșu, îndoielnică și de-a dreptul dăunătoare statalității noastre. Voi stărui asupra acelor clauze din opinia separată, pe care le consider mai reprezentative și mai accesibile ca limbaj cititorului comun.
Băieșu nu este de acord cu cei cinci judecători în privința chestiunii de principiu, privind faptul că Declarația de independență stă valoric deasupra textului Constituției. El insistă să sublinieze că este lipsită de suport afirmația, ori insinuarea, potrivit căreia, atunci când există mai multe interpretări, prevalează opţiunea conformă Preambulului şi, implicit, Declaraţiei de Independenţă.
Cel de-al șaselea judecător arată că problema valorii juridice a declaraţiilor politice a constituit un subiect clasic al controverselor doctrinare în diferite ţări. Unii autori susţin că aceste texte nu pot avea valoare juridică; în opinia lor, acestea sunt „ declaraţii mari de intenţii, enunţuri filozofice sau morale”, dar nu creează norme de drept.
Operând cu idei dintr-o lucrare de referință pentru problema abordată, Mathieu B. “? Qu’est-ce que la Constitution”, Băieșu subliniază că sarcina de a concilia conflictele apărute între principiile şi normele blocului de constituţionalitate (Declarație – Constituție) îi revine, în primul rând, legislatorului, adică parlamentarului, creatorului de legi. Anume legislatorul exercită puterea sa discreţionară, evident, sub controlul judecătorului constituţional. Judecătorul constituţional „este deseori chemat să opereze un control asupra concilierii operate de legiuitor între principiile potenţial contradictorii în aplicarea lor […], utilizând principiul proporţionalităţii. Însă, subliniază din nou autorul opiniei separate, judecătorul constituţional nu creează, strict vorbind, norme constituţionale. Mai mult decât atât, el nu poate controla nici legile constituţionale, nici legile adoptate prin referendum, expresie directă a suveranităţii naţionale, deoarece, fiind cenzor al legilor, el este servitorul constituţiei”.
În continuare cel de-al șaselea judecător se referă la metoda eronată, în opinia lui, aplicată de Curte la judecarea cauzei și susține că ar fi fost recomandabilă o altă abordare. Întrucât, zice el, în Hotărâre este luat ca referinţă modelul francez, acesta fiind pus la baza instituirii noţiunii de „bloc de constituţionalitate”, Curtea urma să aplice metoda de interpretare comparativă. Interpretarea comparativă presupune că soluţiile se bazează pe analiza interpretării şi aplicării instituţiilor juridice similare în alte sisteme de drept şi pe metoda analogiei (ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet) care, la rândul ei, se sprijină pe ideea că unde există aceleaşi raţiuni, trebuie dată aceeaşi soluţie (exact ceea ce spune maxima latină de mai sus).
Fundamentul metodei analogiei constă în faptul că aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect. Aplicând metoda de interpretare comparativă și metoda analogiei la examinarea coraportului dintre cele două acte care alcătuiesc „blocul de constituţionalitate” din Republica Moldova – Declaraţia de Independenţă şi Constituţia, soluţia trebuie să fie dată în sensul în care aceste acte au valoare juridică egală (!). Prin urmare, își continuă Băieșu gândul, nu există niciun temei de a acorda o valoare juridică superioară Declaraţiei de Independenţă faţă de Constituţie. Cu atât mai mult, cu cât ambele acte au apărut în urma unei mişcări politice comune, într-un interval de timp scurt și sunt bazate pe aceleaşi valori. Cele două acte proclamă aceleaşi principii, stabilesc temeliile instituţiilor statale fundamentale. Ce temei ar exista de a acorda o valoare juridică superioară Declaraţiei de Independenţă faţă de Constituţie? Autorul opiniei separate răspunde: niciunul!
În alt context, dar în aceeași ordine de idei, Băieșu indică falsul din Declarația de independență, la care ne-am referit în capitolul precedent, fals peste care Curtea Constituțională trece în viteză mare, fără să-l observe, ca trenul expres printr-o gară prăpădită. Cel de-al șaselea judecător constată că din blocul de constituționalitate trebuie să facă parte, pe bună dreptate, legile şi hotărârile Parlamentului RM privind decretarea limbii ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, la care face referinţă expresă Declaraţia de Independenţă. În acest context trebuie de remarcat că în actele respective de referinţă (Legea nr. 3462, Hotărârea nr. 3463, Legea nr. 3464) este consacrată sintagma „limba moldovenească”, şi nu „limba română”. Ceea ce trebuia de demonstrat.
Băieșu continuă, însă, cu referințele de rigoare. Astfel, prin Legea nr. 3464 din 31 august 1989 legislatorul a statuat: „în scopul lichidării deformărilor survenite în construcţia lingvistică din RSS Moldovenească, al luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti – una dintre premisele fundamentale ale existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul RSS Moldoveneşti şi al reglementării relaţiilor lingvo-naţionale în republică, […] a completa Constituţia (Legea Fundamentală) a RSS Moldoveneşti cu articolul 70/1, având următorul conţinut: Articolul 70/1. Limba de stat a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti este limba moldovenească […]”.
Dacă cei cinci judecători stăruiau și ei, cum le-ar fi șezut bine, asupra citatelor/adevărurilor de mai sus, care nu puteau fi evitate, dar au fost, totuși evitate ca argumente, atunci, constatau și ei, la fel ca Băieșu, poate, că în actele ce alcătuiesc „blocul de constituţionalitate” prevalează normele care consacră sintagma „limba moldovenească”. De aceea Băieșu are tot dreptul să afirme, de fapt, să impute judecătorilor mai mulți la număr că „aplicând metoda interpretării sistematice, care implică lămurirea înţelesului unei norme juridice, ţinându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ, Curtea nu a fost îndreptăţită să acorde valoare superioară textului Declaraţiei, în care sintagma „limba română” doar se menţionează, în raport cu prevederile altor texte (art. 13 din Constituţie, Legea nr. 3464 din 31 august 1989 etc.), în care de facto se decretează ca limbă de stat – limba moldovenească”.
În fine, cu această deducție Băieșu destramă, desființează, de fapt, Hotărârea în cauză a Curții. Mai mult, judecătorul oponent arată cum un fals, trecut cu vederea mai curând special decât din neglijență, a condus la apariția unei ditamai false hotărâri CC.
Însă pentru a-și duce partea concluziilor până la bun sfârșit, Băieșu mai are de adăugat câteva lucruri în opinia sa separată. Atribuirea unei valori juridice superioare textului Declaraţiei de Independenţă faţă de textul Constituţiei, zice el, contravine principiilor generale privind concurenţa normelor de drept. Astfel, recunoaşterea superiorităţii Declaraţiei de Independenţă faţă de Constituţie este imposibilă în virtutea principiului lex superior derogat legi inferiori (legea superioară are prioritate faţă de legea inferioară).
Băieșu atrage atenția, că urmând principiul “lex specialis derogat legi generali” (legea specială are prioritate faţă de legea generală), este evident că prevederile Declaraţiei de Independenţă au un caracter general, pe când norma art. 13 al Constituţiei e special consacrată denumirii limbii de stat a Republicii Moldova, deci, apare ca lex specialis.
“În lumina celor expuse, – rezumă judecătorul “eretic”, – consider că o serie de raţionamente care au stat la baza Hotărârii în cauză contravin atât regulilor de interpretare, cât şi celor privind concurenţa normelor de drept şi nu au suportul juridic necesar. Prin urmare, atribuirea unei valori juridice superioare Declaraţiei de Independenţă în raport cu Constituţia, astfel încât textul Declaraţiei de Independenţă să prevaleze, statuată prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 36 din 5 decembrie 2013, este neîntemeiată”. Punct.
Ar fi corect din partea noastră să adăugăm aici și câteva rânduri despre magistratul Aurel Băieșu, deoarece valoarea opiniei lui separate cântărește, cred, nu mai puțin, decât hotărârea CC în cauză, elaborată de cei cinci judecători. Ba, poate mai mult chiar, pentru că opinia sa nu servește unor interese politice înguste și elitare, ci celor peste 70 la sută de cetățeni ai Republicii Moldova, care se consideră moldoveni și nu au nicio îndoială că vorbesc limba moldovenească.
Aurel Băieșu a absolvit Facultatea de drept, Universitatea de Stat din Moldova (1986); doctor în drept, Universitatea de Stat M.V.Lomonosov, Moscova (1990); doctor habilitat în drept, Universitatea de Stat din Moldova (2012). Lector la catedra Drept civil, Universitatea de Stat din Moldova (1990-1993); conferenţiar la catedra Drept internaţional şi dreptul relaţiilor economice externe, Facultatea de drept, Universitatea de Stat din Moldova (1994 – prezent); șeful catedrei Drept internaţional şi dreptul relaţiilor economice externe, Facultatea de drept, Universitatea de Stat din Moldova (1994-2005); deputat în Parlamentul Republicii Moldova, vicepreşedinte al Comisiei parlamentare juridice, numiri şi imunităţi (august 2009 – decembrie 2010); consilier în domeniul juridic al Preşedintelui interimar al Republicii Moldova (aprilie 2011 – ianuarie 2012); Ambasador al Republicii Moldova în Republica Italiană (ianuarie 2012 – aprilie 2013). Judecător la Curtea Constituţională (2013-2019), anul de debut la CC coincide cu examinarea hotărârii privind denumirea limbii.
Membru al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova; membru al Consiliului ştiințific consultativ de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, membru al grupului de lucru pentru elaborarea Codului civil. A desfăşurat activitate în calitate de expert în proiectele internaţionale sub egida Băncii Mondiale, Băncii Europene, Consiliului Europei, PNUD, TACIS, USAID, etc.
III. Limba moldovenească în constituțiile ținutului
În acest scurt capitol vom face o recapitulare a faptelor care arată, cum a fost reflectată problema limbii în constituțiile ținutului nostru.
Care a fost logica renunțării la limba moldovenească ca limbă de stat în favoarea limbii române, chiar dacă consimțim, că acest act e justificat din punct de vedere științific?
Admitem că la elaborarea constituțiilor ținutului nostru pe vremea puterii sovietice, iar ele au fost de toate patru la număr, se interziceau prin definiție de regimul autoritar discuțiii privind denumirea limbii. De ce în Constituția din 1918, pregătită de “Sfatul Țării” pînă la intervenția armatei regulate române, deci fără presiuni și imixtiuni din afara Republicii Democratice Moldovenești, într-o atmosferă de libertate deplină a autorilor legii fundamentale, n-a fost fructificată ideia declarării limbii române drept limbă de stat, ori oficială?
Nu ne putem îndoi că politicienii și juriștii care au elaborat acea constituție erau buni profesioniști și aveau cele mai nobile intenții, acest fapt e confirmat direct ori indirect de cercetătorii perioadei respective, fie că sunt pro ori contra Unirii. De ce, la urma urmei, n-a biruit “punctul de vedere științific” în “Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești” din 1989, în al patrulea an de libertate și restructurare gorbaciovistă? Le-a fost oare frică legislatorilor moldoveni de furia Moscovei ori au fost nevoiți, totuși, să țină cont de opinia poporului pe care-l reprezentau? Avem răspunsul, dacă nu complet, cel puțin, prealabil, de ce curentul unionist și cei cinci magistrați CC, cetățeni ai României, au operat schimbarea constituțională a denumirii limbii. Acest lucru a fost posibil doar printr-un subterfugiu, recurgându-se la un vicleșug.
Proiectul “Constituției Republicii Naționale Moldovenești”, căreia soarta nu i-a hărăzit să fie adoptată vreodată, a fost publicat totuși, la 28 martie 1918, a doua zi după lichidarea Republicii Democratice Moldoveneşti. În acest document, care, împreună cu foaia de titlu numără doar zece pagini, nu există articole speciale, care ar statua express, ar impune o limbă de stat. Radicali în viziunile sale politice, influențați de evenimentele din Petrograd din 1917, dar având ca ideal Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului a Revoluției franceze, autorii primei constituții moldovenești au fost foarte atenți în textul lor la chestiuni care ar fi afectat cumva libertățile cetățenești sau ar fi discriminat anumite etnii conlocuitoare.
În Basarabia de atunci în ciuda haosului provocat de război, domnea o atmosferă, după cum atestă istoricii timpului, a unui bilingvism real moldo-rus, care era reflectat, apropos, în lucrările “Sfatului Țării”.
În nici o perioadă istorică problemele de limbă n-au schimbat echilibrul politic al ținutului nostru și n-au adus la coliziile etnice și lingvistice, decât din inițiativa puterii, din considerentul universal “Divide et impera!”. Totuși, Articolul 78 al “Constituției Republicii Naționale Moldovenești”, stabilește, indirect, limba oficială: “Limba moldovenească, ca limbă oficială a statului este obiect de învățătură obligator în toate școlile republicii”.
Limba română, ori românească funcționează în Basarabia ca limbă de stat, în mod firesc, conform Constituției României din 1923. Art. 126 prevede expres: “Limba românească este limba oficială a Statului român”.
Cum a fost introdusă limba română în comunicarea de zi cu zi în condițiile unei democrații limitate de autoritatea regală și cum a reacționat la aceste măsuri societatea moldovenească sunt alte probleme, care nu cadrează cu obiectivele prezentului material.
Constituția Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești din 1925 are o abordare prudentă față de limbile de circulație, fără a le conferi caracter de stat. În Capitolul I Dispoziții generale, Art.9 scrie în grafie chirilică: “Cele mai răspândite limbi în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească sînt recunoscute limbile moldovenească, ucraineană și rusă”. Atât. Prudența abordării se explică, probabil, prin moștenirea revoluționară, în care se mai păstra respect pentru drepturile cetățenești.
Autorii Constituției Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești din 1938 nu acordă limbii nici atenția de acum 13 ani. Dar în acest caz nu mai putem vorbi de respectul față de drepturile cetățenești, ci mai curând de vigilență stalinistă. În Capitolul X, Gherbul, Flagul, Capitala, art. 112-113 se stipulează (cu grafie latină), că “scriitura “RSSU” și “Proletari din toate țările uniți-vă!” se fac în limbile ucraineană și moldovenească, cu adăugarea sub scriitura “RSSU”cu litere în măsură mai mică, scriiturile “RASS Moldovenească” în limbile ucraineană și moldovenească”. Moldoveneasca și ucraineana sunt indicate la fel în Cap.VII Judecata și Procuratura, art. 78 în calitate de limbi folosite în cadrul proceselor de judecată din RASSM.
În Constituția RSSM din 1941, Capitolul X, Gherbul, Flagul, Capitala, Articolul 122, apare indirect, ca și în constituția precedentă, limba rusă ca limbă de comunicare, pentru că Moldova nu se mai află deja în custodia RSS Ucraineană: (cu grafie chirilică, deja) “Cununa îi înfășată cu o bindă roșie cu înscripția: “Proletari din toate țările uniți-vă!” în linghile moldovenească și rusă cu inițialele RSSM.” Moldoveneasca și rusa sunt indicate la fel în Cap.VII Judecata și Procuratura, art. 89 în calitate de limbi de procedură judiciară.
Constituția RSSM din 1978 e scrisă într-un limbaj elevat. Deși textul e în grafie chirilică putem vorbi cu siguranță de condițiile unei identități a limbilor literare moldovenească și română. Limba moldovenească nu are încă statut oficial, la fel ca și în celelalte trei constituții, adoptate sub regim sovietic. Depistăm, totuși, limbile de bază, care se vorbesc în RSS Moldovenească din Capitolul VIII. Justiția, Arbitrajul și Procuratura, Art. 158, care spune, că ”În RSS Moldovenească procedura judiciară se înfăptuiește în limba moldovenească sau rusă, ori în limba majorității populației din localitatea respectivă”. La fel găsim o trimitere la limbile vorbite oficial în Capitolul IX, Gherbul, Steagul, Imnul și Capitala RSS Moldovenești. Articolul 167: “Stema de stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești reprezintă imaginea unei seceri și a unui ciocan, luminate de razele soarelui și încadrate în spice și știuleți de păpușoi cu o ghirlandă de struguri și fructe, purtând pe o panglică roșie inscripțiile: în partea de jos “RSSM”, pe partea dreaptă în limba rusă “Пролетарии всех стран, соединяйтесь!”, pe partea stângă – în moldovenească “Proletari din toate țările, uniți-vă!”.
Chiar și cetățeanul puțin versat în istoria URSS cred că bănuiește, de ce autorii constituțiilor de pe vremea sovietică nu confereau limbii moldovenești un statut oficial. Limba, alături de stemă și drapel, este un atribut al statalității ce ține de etnie, națiune și prezenta un risc politic permanent la adresa ideologiei sovietice care prevedea, conform unui recunoscut paradox al dezvoltării, că odată cu înflorirea națiunilor, deosebirile dintre caracteristicile etnice ale popoarelor conlocuitoare ale URSS urmau să dispară în timp, iar în rezultat să apară o națiune sovietică.
IV. Limba moldo-română
Din capitolele precedente putem desprinde lesne gândul că una e să examinezi limba în calitate de instrument de comunicare și alta – în calitate de limbă de stat. În al doilea caz, chestiunea nu poate fi abordată și nu poate rămâne în parametri strict științifici, ci capătă, pe bună dreptate, caracteristici politice, deoarece limba e privită ca un element indispensabil statalității. În general, oamenii sunt în mod inerent ființe politice, care folosesc limbajul pentru a realiza scopuri politice, după cum observa încă Aristotel.
Putem spune, că e suficient de vizibil rezultatul schimbării politicii statului în domeniul funcționării limbilor în societatea moldovenească: în ultimele trei-patru decenii se constată un număr mai mare de vorbitori de limbă moldovenească (română) față de ceilalți vorbitori. De partea cui ar fi luptat SUA în cel de-al Doilea Război Mondial, dacă e să ne adresăm altui exemplu, și cum ar fi arătat această țară azi, dacă limba oficială, votată de Congresul american în 1783, era germana, pentru care s-a votat doar cu un vot mai puțin decât pentru engleză, chiar dacă vorbim la modul ipotetic, fiind la mijloc, mai curând, o legendă? Unele țări, după cum vom arăta mai jos, și-au adoptat limba de stat porinid de la faptul că obiectivul consolidării statalității este mai important, decât adevărul științific.
Dar nu s-a întâmplat oare la fel și la noi, doar că memoria colectivă se pretează uneori capriciilor puterii. Să evocăm, dară, cum au motivat politicienii și legislatorii moldoveni acum 35 de ani necesitatea adoptării limbii moldovenești ca limbă de stat în preambulul “Legii cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești” (Nr.3465-XI din 01.09.89):
“Consfințirea prin Constituția (Legea Fundamentală) a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești a statutului limbii moldovenești ca limbă de stat are menirea să contribuie la realizarea suveranității depline a republicii și la crearea garanțiilor necesare pentru folosirea ei plenară în toate sferele vieții ei politice, economice, sociale și culturale. RSS Moldovenească sprijină aspirația moldovenilor care locuiesc peste hotarele republicii, iar ținând cont de identitatea lingvistică moldo-română realmente existentă – și a românilor care locuiesc pe teritoriul Uniunii RSS, de a-și face studiile și de a-și satisface necesitățile culturale în limba maternă.
Atribuind limbii moldovenești statutul de limbă de stat RSS Moldovenească asigură ocrotirea drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor de orice naționalitate, care locuiesc pe teritoriul RSS Moldovenești, indiferent de limba pe care o vorbesc, în condițiile egalității tuturor cetățenilor în fața Legii”.
Deci, ideea de bază din preambulul respectivei legi este că statutul limbii moldovenești ca limbă de stat are menirea să contribuie la realizarea independenței necondiționate a țării. În acea perioadă. dificilă și riscantă pentru soarta Moldovei, era limpede, cel puțin pentru elita țării, că în scopul asigurării existenţei naţiunii moldoveneşti în cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării funcţionării ei în toate sferele pe teritoriul RSS Moldoveneşti şi al reglementării relaţiilor lingvo-naționale în țară, limba moldovenească trebuiește luată sub protecţia statului.
Cine își mai amintește, în toiul discuțiilor teribile ce s-au aprins în societate pentru denumirea limbii, care urma să fie statornicită în Constituția din 1994, Petru Lucinschi, pe atunci speaker al Parlamentului, a propus în calitate de compromis versiunea “limba moldovenească (română)”. Alți politicieni propuneau pentru o concesie mai accentuată varianta “limba moldo-română”. Nu au fost luate pe atunci în serios aceste propuneri, fiind considerate de mulți lingviști drept născociri, chestiuni năstrușnice, deplasate. În 2002 ministrul justiției de atunci chiar a propus ca în articolul 13 al Constituției să fie adăugată precizarea “Româna și moldoveneasca sunt aceeași limbă“, acestea reflectând unul și același fenomen lingvistic în esență.
Popoarele fostei Iugoslavii, care aveau de rezolvat și ele problema statalității și limbii oficiale în condițiile destrămării și autonomizării unor regiuni ale țării, priveau la aceste probleme puțin diferit. Poate și din cauză că reprezentanții unor etnii conlocuitoare nu trebuiau să bage în paranteze, ori să despartă prin defis denumirile limbii lor literare, pentru că istoria făcuse deja pentru ei acest lucru: în Iugoslavia se vorbea sârbo-croata. Potrivnicii limbii moldovenești folosesc frecvent “limbile bizare” ca probă incontestabilă și ca motiv ironic, argumentând că austriecii nu vorbesc “austriaca”, ci germană, iar americanii nu vorbesc (deși mai corect ar fi să spunem, nu vorbesc încă…) “americana”, ci engleza.
Bine, există și situații când statele își potrivesc denumirea limbii după denumirea țării și invers, deși aceste realități nu sunt similare cazului Moldovei, ci mai curând cazului România, care și-a denumit țara nou formată, odată cu unirea principatelor dunărene, cu nume nou, conform denumirii limbii, la fel, relativ nouă, fără moștenire istorică directă, tocmai de aceea aceste denumiri comportă echivocuri.
Limba sârbo-croată (српскохрватски jезик) era una din limbile de stat în fosta Iugoslavie, pe lângă limba slovenă și limba macedoneană. Variante oficiale ale acestei denumiri mai erau „limba croatosârbă”, „limba sârbă sau croată” și „limba croată sau sârbă”.
Odată cu izbucnirea conflictelor interne în anii 90, principala tensiune lingvistică a existat între sârbi și croați. Croații, ca popor mai mic și mai periferic în Iugoslavia socialistă, au acționat cu înflăcărare: au produs dicționare ale diferențelor croato-sârbe, au insistat asupra particularităților limbii croate. În opinia experților, însăși activitatea de acest gen a indicat mai degrabă faptul că, până la urmă, exista o singură limbă.
Apropos, dicționarul român-moldovenesc al lui Vasile Stati nu este un caz istoric unical și poate fi considerat un eveniment tipic al luptei pentru statalitate, deși a fost mult ironizat și luat în derâdere în presa unionistă, dar nu atât cu argumente științifice, cât cu antrenarea într-o falsă discuție cu privire la moldovenismul primitiv, o teorie cu valoare nulă, inventată pentru a inocula moldovenilor un complex de inferioritate.
Totuși, diferențele dintre limba literară a sârbilor și cea a croaților, ca și între română și moldovenească, nu trebuie neglijate ori minimalizate: ele sunt de netăgăduit și semnificative. Chiar adresându-ne alfabetului, putem găsi similitudini cu adversitatea limbă moldovenească – limbă română: limba sârbă a fost inițial dezvoltată pe baza alfabetului chirilic civil (pe care moldovenii l-au folosit până în 1989), în timp ce croații, desigur, scriau în alfabetul latin. Apropo, alfabetul glagolitic este popular în cultura croată – un alfabet diferit care a fost dezvoltat, probabil, de frații Chiril și Metodiu; ceea ce noi numim alfabet chirilic este o adaptare ulterioară a alfabetului grecesc pentru limba slavă. Scrisul glagolitic a fost folosit în unele locuri de către croați până în secolul al XIX-lea, iar acolo încă mai putem găsi – ca o curiozitate, dar totuși – inscripții și indicatoare rutiere în scriere glagolitică ( Alfabet glagolitic sau scriere glagolitică = alfabet întocmit după modelul literelor mici grecești și folosit în unele scrieri slave bisericești.).
Sârbii au adoptat destul de repede alfabetul latin; în cea mai mare parte a Iugoslaviei postbelice, chirilița și latinița au coexistat pașnic în limba sârbă. Multe ziare erau publicate parțial cu alfabet chirilic și parțial – cu cel latin; oamenii care citeau o carte nu-și puteau aminti a doua zi în ce alfabet fusese tipărită. În Croația, alfabetul chirilic a fost învățat la școală, dar apoi a fost repede uitat și nu a fost folosit deloc în viața de zi cu zi sau în tipărituri. În anii 1990, alfabetul chirilic sârbesc a fost afectat de două procese multidirecționale. Pe de o parte, informatizarea și internetul nou înființat i-au afectat grav statutul.
Iugoslavii își amintesc bine anii în care au trebuit să corespondeze cu prietenii ruși, folosind alfabetul latin, deoarece sistemele informatice de la acea vreme nu suportau alfabetul chirilic. (Unii au trecut la engleză, ceea ce pentru cei obișnuiți cu coexistența a două alfabete într-o limbă, părea o idee complet deplasată). Pe de altă parte, tensiunile politice din anii 1990 și războiul au întărit semnificațiile patriotice ale alfabetului chirilic; evenimentele traumatice sunt adesea centrate pe simboluri care nu au nimic de-a face cu esența lor, strict vorbind.
În fine, după prăbușirea Iugoslaviei, sârbii și croații nu au avut probleme deosebite în ceea ce privește denumirea limbii lor naționale, dar în Bosnia și Herțegovina, precum și în Muntenegru, vorbitorii s-au confruntat cu o dificultate: nu au mai vrut să-și numească limba „sârbă” sau „croată”. De aceea în documentele oficiale, cum ar fi în Constituție, ea este numită „bosniacă” și „muntenegreană”. La sfârșitul anilor 1990, în documentele oficiale a fost numită „bosniacă/croată/sârbă” sau pur și simplu BCS.
De la înălțimea experienței de azi, în urma luptelor interminabile pentru denumirea limbii, care ne macină și după decizia CC examinată aici, se pare că ar fi avut rost compromisul cu versiunea “limba moldo-română”. Pentru că prețul falsului care stă semeț la baza “HOTĂRÂRII PRIVIND INTERPRETAREA articolului 13 alin. (1) din Constituţie” nu este soluționarea problemei limbii, ci, dimpotriva, înghesuirea ei într-o zonă și mai confuză, într-o colivie constituțională, care așteaptă să fie deschisă. Chestiunea și-ar putea găsi rezolvarea la examinarea cauzei de către alt complet de judecată, care, cel puțin, nu va avea impertinența să declare public, astfel cum au făcut-o unii dintre judecătorii precedenți ai limbii, că Moldova e un proiect politic eșuat sau pur și simplu o epavă, atribuind limba noastră strămoșească unui joc de culise al tiranului Stalin.