Iată, pe scurt, minunata lor istorie.
În timpul împăratului Deciu (249-251) – Caius Messius Quintus Decius –, în toamna anului 249, a fost emis un edict de persecuție generală a creștinilor.
În acest context al declanșării unei persecuții generalizate în Imperiul Roman împotriva creștinilor, Împăratul Deciu vine în jurul anului 250 în Efes și impune aplicarea imediată a edictului de persecuție dat împotriva creștinilor. Între cei identificați ca fiind creștini au fost și cei șapte tineri pe care îi pomenim astăzi în Biserica noastră Ortodoxă, legionari importanți în trupele imperiale romane.
Unul dintre ei, Maximilian, era chiar fiul guvernatorului orașului Efes. Împăratul Deciu, aflând că acești tineri sunt creștini, a încercat printr-un interogatoriu direct să-i determine să apostazieze, însă, văzând că aceștia refuză, le-a dat un timp de reflecție între a muri pentru Hristos sau a-și păstra funcțiile în cadrul Armatei romane.
Cei șapte tineri s-au retras într-o peșteră din muntele Ohlon (azi muntele Pion) din imediata apropiere a Efesului. Cel mai tânăr dintre ei, Iamblic, cobora din când în când în Efes pentru a cumpăra hrană și pentru a aduce haine de schimb.
Împăratul Deciu, întorcându-se în Efes, și aflând că cei șapte nu au apostaziat, ci din contră s-au ascuns într-o peșteră din imediata apropiere a orașului, a ordonat să fie zidită intrarea în peșteră pentru ca cei șapte tineri să moară prin asfixiere și prin lipsa hranei.
Această sarcină ingrată a revenit unor doi ofițeri din Armata romană, Teodor și Rufin, care erau creștini în ascuns. Ei s-au aflat între ceilalți soldați romani care au îndeplinit ordinul împăratului și au scris pe două tăblițe de plumb pătimirea celor șapte tineri și le-au ascuns între pietrele puse la intrarea în peșteră.
Sursele siriene ale vieţilor celor şapte sfinţi spun că ei au dormit, prin voia lui Dumnezeu, 200 de ani. Sfântul Simeon Metafrastul descrie acest moment în următorii termeni: „Iar milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi Se îngrijeste de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să adoarmă cu oarecare străină şi minunată adormire, ca Cel ce voia să facă prin ei, în vremea viitoare, o minune preaslăvită şi să încredinţeze pe cei care se îndoiau de învierea morţilor“.
Această minune s-a făcut în vremea împăratului Teodosie al II-lea (401-450), când învăţătura ereticilor manihei spunea că nu este înviere. Atunci Dumnezeu i-a înviat pe cei şapte sfinţi. Piatra cu care fusese zidită gura peşterii era luată de cineva, așa că Iamblichos a putut ieși, crezând că a dormit doar o noapte. Când a încercat să cumpere pâine cu banii săi, oamenii s-au mirat și astfel a ajuns vestea la proconsul și la Episcopul Ștefan al Efesului.
Așa s-a descoperit minunea învierii lor. Au mai trăit 7 zile pentru a da mărturie, inclusiv Împăratului Teodosie, și au adormit în Domnul în anul 434, fiind înmormântaţi cu mare cinste de către întregul popor.
Sursă: Basilica.ro