„De ce ne aducem aminte de sfântul ierarh Grigorie Palama anume în Postul Mare? Fiindcă concluziile sale profunde el le făcea nu în baza cunoştinţelor acumulate din cărţi, dar în baza unei experienţe reale duhovniceşti – a sale proprii şi a multor alţi călugări, a sihaştrilor de pe muntele Atos care prin post, prin singurătate, prin rugăciune biruiau în sine patimile şi viciile şi astfel deschideau calea cunoaşterii lui Dumnezeu, fiind pătrunşi de puterea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor în aşa măsură, încât această prezenţă a lui Dumnezeu se odihnea pe ei în mod vădit.”
Din predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril la Dumnezeiasca Liturghie în Duminica a doua din Postul Mare, de ziua pomenirii Sfântului Ierarh Grigorie Palama, săvârșită la Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Kremlin, orașul Moscova, la 28 februarie 2010
(…) În Duminica a doua din Postului Mare se comemorează Sfântul Ierarh Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului. Arhiepiscopul Grigorie era un om erudit, un minunat teolog, având experienţa vieţii călugăreşti pe muntele Atos. În depărtatul secol al XIV-lea el s-a făcut larg cunoscut ca un gânditor duhovnicesc profund. În creaţia sa el a apărat natura luminei Dumnezeiești de pe muntele Tabor, afirmând că lumina pe care a arătat-o Hristos pe Tabor ucenicilor nu a fost o lumină obişnuită, după cum unii credeau, dar un fenomen vizibil al energiei Dumnezeieşti necreate, al harului lui Dumnezeu.
De ce ne aducem aminte de sfântul ierarh Grigorie Palama anume în Postul Mare? Fiindcă concluziile sale profunde el le făcea nu în baza cunoştinţelor acumulate din cărţi, dar în baza unei experienţe reale duhovniceşti – a sale proprii şi a multor alţi călugări, a sihaştrilor de pe muntele Atos care prin post, prin singurătate, prin rugăciune biruiau în sine patimile şi viciile şi astfel deschideau calea cunoaşterii lui Dumnezeu, fiind pătrunşi de puterea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lor în aşa măsură, încât această prezenţă a lui Dumnezeu se odihnea pe ei în mod vădit. Foarte mulţi dintre aceşti stareţi nevoitori solitari într-adevăr iradiau lumină, parcă repetând ceea ce s-a petrecut pe muntele Favor.
Amintirea despre acest fenomen minunat duhovnicesc, care a căpătat în ştiinţa teologică denumirea de isihasm, nu este deloc întâmplătoare în Postul Mare. Pilda Sfântului Grigorie, arhiepiscopul Tesalonicului, pilda multor nevoitori din acele timpuri, precum şi din alte timpuri, ne ajută să înţelegem ce semnifică postul.
Postul este posibilitatea reală şi remediul de a birui în sine păcatul, a distruge viciile şi patimile, a-ţi face inima curată. Din Evanghelie cunoaştem că doar cei curaţi cu inima… vor vedea pe Dumnezeu (Vezi: Mt. 5:8). Anume astăzi noi trebuie să cugetăm asupra faptului că postul este cea mai directă şi ceea mai bună cale de a-și curăți, prin biruinţa păcatului în sine însuşi, inima și, deci, a-L vedea pe Dumnezeu. Postul este un remediu de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Pe această cale au trecut o mulţime de oameni. Iar când omul se întâlneşte cu Dumnezeu, când el simte prezenţa harului Lui, el negreșit dorește să păstreze acest har în viața sa.
Doar nu este întâmplător că în îndepărtatul secol al IV-lea a apărut monahismul ca formă de plecare din lume, au apărut monahii – oamenii care prin nevoinţa rugăciunii, a pocăinţei şi a înfrânării s-au atins de Dumnezeu. Și care au dorit din toate puterile să păstreze această stare duhovnicească ce nu poate fi comparată cu nici o bucurie omenească – sunt nişte noţiuni incomensurabile. Întâlnirea cu Dumnezeu îi dă omului posibilitatea să se atingă de Rai, de Împărăţia lui Dumnezeu, să simtă o bucurie nepământească. Deja în secolul al IV-lea oamenii au înţeles că multe în lumea aceasta cu deşertăciunea ei, cu problemele ei, cu orientările greşite îl încurcă pe om să păstreze în sine harul Dumnezeiesc şi au început să plece din lume, să se stabilească în pustie, producând o impresie stranie asupra multor oameni. Dar cei care s-au atins de experienţa vieţii monahale deja știau bine cât de mult această experienţă ajută să păstrezi harul în inimă.
Iar exact peste o mie de ani, în secolul al XIV-lea, în Bizanţ a apărut un puternic curent duhovnicesc al isihasmului şi Sfântul Ierarh Grigorie a fost un minunat exponent al acestei tradiţii mistice.
Dar ce are a face în cazul dat lumina Dumnezeiască de pe Tabor? – Este vorba că în el harul lui Dumnezeu devine vizibil. Fiecare din noi a întâlnit, probabil, în viaţă oameni „luminoşi”. Te uiţi la faţa unui astfel de om şi vezi lumină. Și vrei să stai alături de el, să-i simți energia, să te atingi de bogăția lumii sale interioare.
Dar noi întâlnim și alți oameni – când o singură privire aruncată asupra feței omului îţi trezeşte sentimentul de tulburare, iar uneori şi de groază. Precum lumina raiului şi harul lui Dumnezeu se reflectă în chip vădit în personalitatea omului, tot aşa şi iadul, forţa diavolească de asemenea se reflectă vizibil. Unui astfel de om, cu foc diavolesc în ochi nu că să-i dai crezare – ai vrea să fugi de el!
Uneori ne e greu să înţelegem ce prezintă omul. Îndeosebi de greu e s-o faci la vârsta tinereţii, de exemplu, când tinerii doresc să se căsătorească. Trebuie să înveţi a citi în sufletului omului după ochii lui, după faţa lui; dar pentru a înfăptui aceasta, singur trebuie să fii om curat. Dacă cei curaţi cu inima… vor vedea pe Dumnezeu, atunci ei Îl vor vedea şi în alt om – sau, din contra, vor simţi o incompatibilitate absolută cu el. Noi uneori încercăm să căpătăm o anumită înţelepciune pentru a stabili relaţii corecte cu oamenii – relații de afaceri, de serviciu, personale. Dar, de fapt, totul e simplu, fiindcă legea lui Dumnezeu e simplă: cei curaţi cu inima… vor vedea pe Dumnezeu. Ne e nevoie de nici un fel de filosofări – totul este clar şi pe înţeles.
Iar postul și este o anumită sforţare duhovnicească, un lucru asupra propriei persoane în scopul obţinerii acestei curăţenii, spălării omului de păcate. De ce oamenii sfinţi plecau în pustiu, pe Muntele Atos, în sihăstrie? Pentru a păstra în sine această stare duhovnicească de curăţenie şi bucuria prezenţei lui Dumnezeu. Și nu doar din cauza că ea este o stare cu totul specială, incomparabilă în plan emoţional, ci şi pentru că această stare îi dă omului o adevărată putere, doar, atingându-se de măreţia lui Dumnezeu, omul percepe toate celelalte ca ceva neimportant și chiar infim. (…)
Noi trebuie să învățăm a pătrunde în esenţa oamenilor pentru a stabili relaţii corecte, mai ales pentru a ne feri de oameni răi (1 Cor. 5:13), pentru a nu avea încredere în cei care sunt în stare să râdă de credibilitatea noastră şi să ne calce sufletul în picioare. Noi deseori avem nevoie de forţă interioară, pentru ca nici un fel de împrejurări externe să nu ne clintească de pe calea vieţii, pe care Dumnezeu ne cheamă să mergem. Noi de asemenea avem nevoie de înţelepciune şi putere a duhului – şi fiecare în parte, şi societatea în ansamblu. Doar atunci vom putea să biruim toate greutăţile şi să aranjăm o viaţă bună, dreaptă şi prosperă, când în interiorul nostru vom avea un criteriu infailibil de recunoaştere a binelui şi a răului, vom avea forţa interioară şi capacitatea de a servi binelui şi de a ne împotrivi răului.
Nu este întâmplător că vorbim despre aceasta în Postul Mare. Când să ne mai gândim la suflet, dacă nu în aceste zile sfinte? Şi fie ca şi cugetările despre viaţa noastră interioară, rugăciunea, înfrânarea, orice nevoinţă oricât de mică, dar reală, pe care o acceptăm să ajute să ne curăţim inima şi, se prea poate, măcar într-o mică crăpăturică să vedem – nu pe Dumnezeu – dar lumina Lui, care ne va ajuta să trăim conform legii lui Dumnezeu, deosebind adevărul de minciună, iar binele de rău.
Din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001–2011). Москва, 2012»
La aceiași temă: 12 martie: Duminica a II-a din Postul Mare, a Sfântului Ierarh Grigorie Palama