Osândirea mai este periculoasă și prin aceea că este păcat împotriva lui Dumnezeu: judecând pe altul, noi ne atribuim acel drept, care aparţine doar Lui, căci nimeni în afară de Domnul, nu poate vedea cele tainice şi ascunse care sunt prezente în adâncul inimii omeneşti. Apreciind pe om doar după manifestările sale exterioare, după cuvinte sau fapte, fără a vedea şi a înţelege ceea ce se petrece în sufletul lui, noi nu putem scoate o sentinţă dreaptă. Iată din ce cauză, răpind dreptul Domnului de a judeca, noi neapărat păcătuim şi împotriva lui Dumnezeu, şi împotriva omului.
Pe parcurul primelor două săptămâni ale Postului Mare portalul nostru a publicat o serie de predici ale Sanctității Sale Patriarhul Chiril din anul 2011 dedicate rugăciunii Cuviosului Efrem Sirul „Doamne și Stăpânul vieții mele…” care se citește în acest post. În încheierea seriei publicăm predica Întâistătătorului, rostită în data de 11 martie a aceluiași an, după slujba de dimineață în ziua de vineri a Primei Săptămâni din Postul Mare în Catedrala „Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului de Vladimir” de la Mănăstirea stavropighială de călugării cu același hram din orașul Moscova.
Rugăciunea Cuviosului Efrem Sirul, pe care noi o citim de multe ori pe parcursul Postului Mare, se termină prin cuvinte semnificative: „Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”. Noi rugăm ca Domnul să ne dea capacitatea să ne vedem păcatul nostru, nedreptatea noastră şi să nu osândim pe aproapele.
De ce anume cu aceste cuvinte încheie Cuviosul rugăciunea sa? Doar în ea se conţin şi alte rugăminţi foarte importante – despre izbăvirea de viciile ruşinoase ale trândăviei, deprimării, iubirii de stăpânire, vorbirii în deşert, precum şi despre dăruirea marilor virtuţi – a curăţiei, a gândului smerit, a răbdării şi a dragostei. Însă nevoinţa duhovnicească, lupta duhovnicească, creşterea duhovnicească a omului începe anume de la dezvoltarea capacităţii de a-şi vedea păcatele şi a nu osândi pe alţii.
Fiecare cunoaşte ce sentimente neplăcute şi chiar durere ne provoacă persoana care arată la neajunsurile noastre – deseori deja aceasta este de ajuns ca ea să devină duşmanul nostru. Însă sufletul se îmboldeşte şi atunci când noi, meditând la viaţa noastră interioară, singuri ne demascăm. Orice gând despre păcatele proprii, despre neadevărul nostru este greu pentru noi – iată de ce întotdeauna ne străduim să alungăm un astfel de gânduri. Pentru ca să ne calmăm, să adormim propria conştiinţă, noi de cele mai dese ori comparăm faptele noastre cu faptele oamenilor de lângă noi, subliniind în acelaşi timp că aceia, cică, fac mai multe păcate decât noi.
Însă, în mod bolnăvicios reacţionând la orice indicare a păcatelor noastre, care provine atât din exterior, cât şi de la noi înşine, noi cu uşurinţă judecăm pe alţii. După cuvântul Evangheliei, vedem paiul din ochiul fratelui nostru (Mt. 7:3-5). Mai mult ca atât, osândirea aproapelui ne provoacă un sentiment de satisfacţie şi chiar plăcere. Are loc aceasta din cauza că, demascând pe altul, noi în chip nevădit ne înălţăm pe sine. Anume de aceea acest viciu este atât de răspândit printre oameni.
Gândind la tema respectivă, sihastrul egiptean avva Isaia a spus cuvinte înţelepte: „Acela îl osândeşte pe aproapele său, care nu plânge pentru propriile păcate”. Într-adevăr, dacă noi plângem pentru păcatele noastre, vedem fărădelegile noastre, unde să mai dojenim pe alţii?! Iată de ce vederea propriilor vicii este legată indisolubil de păcatul osândirii: vedem păcatele noastre – nu osândim pe aproapele, nu observăm păcatele noastre – cu uşurinţă şi cu plăcere osândim pe alţii.
Osândirea mai este periculoasă și prin aceea că este păcat împotriva lui Dumnezeu: judecând pe altul, noi ne atribuim acel drept, care aparţine doar Lui, căci nimeni în afară de Domnul, nu poate vedea cele tainice şi ascunse care sunt prezente în adâncul inimii omeneşti. Apreciind pe om doar după manifestările sale exterioare, după cuvinte sau fapte, fără a vedea şi a înţelege ceea ce se petrece în sufletul lui, noi nu putem scoate o sentinţă dreaptă. Iată din ce cauză, răpind dreptul Domnului de a judeca, noi neapărat păcătuim şi împotriva lui Dumnezeu, şi împotriva omului.
„Doar acela judecă şi osândeşte pe cel căzut, care nu ştie că Judecătorul este Preaînţelept şi Milostiv”, spune Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur. Într-adevăr, Judecător pentru fiecare om este doar Însuşi Dumnezeu. Nouă nu ne este dat să judecăm pe alţii, însă noi avem dreptul să ne clarificăm cu propriul suflet, să ne vedem păcatele proprii, să aducem lui Dumnezeu pocăinţă sinceră şi, ca răspuns, să primim iertare de păcate.
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. Dă-mi, Doamne, puteri să mă eliberez de viciile care s-au încuibat în inima mea; iar când voi păcătui, atunci „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001–2011). Москва, 2012»