Duminica de azi se numeşte în limba Statutului bisericesc duminica după Înălţarea Sfintei Cruci şi de aceea citirile evanghelice şi apostolice sunt dedicate Crucii lui Hristos (Gal. 2:16-20; Mc. 8:34-91).
Fiecare ştie că Dumnezeu a mântuit neamul omenesc prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prin răstignirea pe cruce. Însuşi cuvântul „mântuire” este polisemantic şi, de cele mai dese ori, se vorbeşte despre acele semnificaţii care sunt mai anevoie de înţeles: răscumpărare, reconstituirea creaţiei, unirea omului cu Dumnezeu… Toate acestea sunt adevăruri incontestabile, mari, indiscutabile, dar nu întotdeauna înţelese omului. Însă ceea ce am auzit azi în Evanghelie, tuturor le este clar şi pe înţeles: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8:34).
De ce Domnul a adresat oamenilor anume aceste cuvinte? De ce, pentru a-L urma pe Hristos, trebuie să-ţi iei crucea şi, mai mult ca atât, să te lepezi de sine? Este greu de făcut, fiindcă fiecare om vede lumea prin sine însuşi. Fiecare din noi se postează în centrul lumii, fiindcă nu există altă lume decât aceea pe care o vedem, auzim, percepem, mirosim, înţelegem. Cum e posibil să te lepezi de sine, să te lepezi de această concepţie de percepere a lumii înconjurătoare, să-ţi iei crucea, adică suferinţele şi să urmezi lui Hristos? Pentru ce este nevoie de aceasta?
Este foarte important să înţelegem pentru ce este nevoie de aceasta. Fiecare cu bucurie acceptă bunătatea. Bunătatea este ceea ce colorează viaţa noastră în cu totul alte culori şi conferă semnificaţie acestei vieţi. Fiecare cunoaşte că a face bine nu este simplu, dar, dacă ai făcut un lucru bun, ce urmă luminoasă rămâne în suflet! Şi fiecare ştie că a face răutate este un lucru rău: când facem o faptă rea noi simţim apoi mustrări de conştiinţă – orice rău pe care îl comitem lasă în suflet o urmă grea şi periculoasă.
Şi, s-ar părea, ce este mai simplu – fă bine! Doar şi Domnul a venit în lume şi ne-a învăţat să facem bine. Dar de ce El nu a zis: „Faceţi fapte bune şi Îmi veţi urma Mie?” De ce El ne-a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”? De ce Domnul nu a spus: „Eu am venit pentru ca toţi oamenii să facă fapte bune”? De ce El a zis: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”? (Mt. 18:11)
În înţelegerea acestor adevăruri, în descoperirea acestei taine – se află cheia pentru înţelegerea a ceea ce este Viaţa cu literă mare, adică viaţa conform legii lui Hristos. Desigur, Domnul ar dori ca noi toţi să săvârşim binele. Însă păcatul a intrat în viaţa oamenilor în zorii istoriei omenirii şi într-o măsură considerabilă a influenţat asupra firii omeneşti. Nu întâmplător apostolul Ioan scrie în întâia sa epistolă: „Lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (vezi: 1 In. 5:19), iar apostolul Pavel spune nişte cuvinte uimitoare: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Rom. 7:19).
Prin ce putere noi atât de des – în pofida concepţiei noastre, convingerilor, educaţiei – nu facem aceea ce dorim, dar facem rău? Pentru că păcatul persistă în firea noastră şi, cât ai propovădui binele, nu vom face bine, fiindcă păcatul este mai puternic. Dacă el apăsa pe apostolul Pavel, care în mod direct mărturisea aceasta în faţa întregii lumi: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”, atunci ce să mai facem noi? Iată de ce Domnul nu a spus „Eu am venit ca să faceţi fapte bune şi să-Mi urmaţi Mie” – fiindcă acestea nu ar fi cuvintele care ar fi umplute cu putere şi sens. Însă doar Domnul a răscumpărat păcatele omenirii prin Cruce! Prin suferinţele Sale El a scos de pe noi vina pentru păcatul originar, deşi firea omenească nu s-a schimbat, fiind alterată de păcat.
De ce Domnul ne propune să trecem pe aceeaşi cale pe care El a trecut, să luăm asupra noastră crucea şi să ne lepădăm de sine? Pentru că fără lepădarea de sine şi fără acceptarea crucii nu poate fi nici un fel de bine. Doar păcatul îl postează pe om în centrul vieţii, centrul propriei existenţe; şi copilaşul mic trage plăpumioara la sine, şi mâna este făcută astfel ca degetele să se îndoaie către corp. Omul care vieţuieşte conform acestor legi ale firii va face totul pentru sine. Dar de ce este nevoie pentru a face bine? Ce este binele? Aceasta este o facere nu pentru sine. Nu se numeşte facerea de bine înmulţirea bogăţiei personale. Nu se numeşte facerea de bine căpătarea puterii. Nu se numeşte facerea de bine asigurarea propriei persoane cu confort – facerea de bine se numeşte doar aceea ce facem noi pentru alţii.
Putem noi oare face bine fără sacrificii? Fără o lepădare, cât de mică, de sine? Doar binele noi îl facem întotdeauna din contul propriu – şi în acest sens ne lepădăm de sine, măcar pentru o mică fărâmă şi într-un moment dat ne dezicem de ceea ce ne este cel mai drag şi spunem: „Eu voi da, voi sacrifica, voi face – voi împărţi cu acest om povara lui sau dragostea mea”.
De ce cele mai sfinte noţiuni ale existenţei noastre – cum este dragostea – sunt legate de jertfire de sine? Nu poate exista dragoste fără jertfă – aceasta o ştie fiecare cine trăieşte în familie. Doar atunci când ne dăruim altuia, doar atunci există dragoste. De aceea nu întâmplător Domnul a zis: „Lepădaţi-vă de sine şi luaţi-vă crucea. Numai atunci Îmi veţi urma Mie. Numai atunci veţi putea face bine, de altfel cuvântul «bine» se transformă într-o moralizare deşartă şi proastă, în care oamenii nu cred şi pe care îl calcă în mod cinic”.
Iată ce înseamnă Crucea lui Hristos. Iată ce semnifică lepădarea de sine. Aceasta înseamnă schimbarea naturii relaţiilor umane, schimbarea calităţii vieţii omeneşti, când binele devine firesc, deşi presupune ceva nefiresc din punct de vedere al logicii vieţii omeneşti, petrecute în păcat.
Într-adevăr, de ce trebuie să fac anumite lucruri cuiva, mai ales dacă nu cred în Dumnezeu? Dacă cu sfârşitul acestei vieţi se termină totul, ce sens mai are binele pe care îl fac, pentru ce este nevoie de el – doar să fac aparenţe sau să-mi asigur dividende politice, căci nu se încadrează acest bine în concepţia mea despre lume, în sistemul de valori, apropiate mie.
Însă Hristos răstoarnă acest sistem vicios al valorilor. Printr-o modalitate minunată El oferă pe Cruce iertare întregului neam omenesc şi ne cheamă – prin purtarea crucii, prin capacitatea de a ne limita pe noi înşine, consumul nostru, ambiţiile personale, puterea proprie – să slujim altui om, făcând bine. Şi ce bucurie şi pace vine în inima omului care a făcut măcar un pas pe calea pe care Hristos i-a propus-o! Nici o religie din lume nu vorbeşte despre căile realizării binelui adevărat, fiindcă această taină a vieţii este descoperită doar prin Crucea lui Hristos.
Din predica rostită la 2 octombrie 2011, în Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci,
la Mănăstirea de călugări „Înălțarea Domnului” din Bănceni
Sursa: Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei
2 octombrie 2011, Mănăstirea de călugări „Înălțarea Domnului” din Bănceni:
