La 19 iulie 2011, la varsta de 96 ani, în chilia sa de la Manastirea Techirghiol a decedat duhovnicul român arhimandritul Arsenie (Papacioc).
„Opinca asta romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si acum! Asta va invia poporul roman!”
Aproape de mare, cladita langa apele lenese ale golfului Techirghiol, se afla o statiune renumita pentru puterea sa de a lecui. Aici s-au tamaduit de-a lungul timpului soldatii indepartatei Rome sau osmanlaii lui Said Pasa care, se spune, si-ar fi oblojit cu namol bratele betegite in lupte. Acum aproape 70 de ani, Patriarhul Iustinian s-a decis sa ctitoreasca in statiune o manastire in care slujitorii Domnului sa isi vada de bolile trupului. Intaistatatorul ortodoxiei romanesti a avut apoi inspiratia de a-l aduce aici pe un smerit monah, care prin uriasa sa personalitate duhovniceasca va transforma tamaduirile trupesti de la Techirghiol in tamaduiri spirituale si sufletesti.
Stațiunea Techirghiol în anul 1961
„Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port”
Cine s-a apropiat vreodata de parintele Arsenie Papacioc nu-i poate uita privirea limpede, ochii albastri, in care parca cerul se intalneste cu marea, si nici trupul scund, subtire si straveziu ca un paharel de clestar. Parintele e animat mereu de o energie teribila, care se evapora in miscari repezi, caci, in pofida celor 96 de ani, e iute ca un praznel.
Ceva delicat si luminos emana din fiinta sa. Vorba-i este punctata de un chicot vesel, iar tacerile de un suras. Barba alba, lunga si maiestuoasa, ii subliniaza cum nu se poate mai bine varsta supremei intelepciuni. Intr-un fel, parintele a ramas foarte tanar. Imi si spune, de cate ori il vad, ca cine nu are „o frantura de batranete la tinerete nu va avea nici un crampei de tinerete la batranete”.
„Arsenie de la Mare”, cum il numea parintele Ioan Buga, poate cel mai mare portretist al duhovnicilor romani, are un suflet greu de intalnit printre muritori. Plamadit in focul suferintei, din aliajul alb si pur al iubirii, cel care nu se trece cu anii, el a ramas la batranete mladios ca o pana si darz ca otelul.
Pe parintele nu poti sa il desprinzi de istoria pamantului nostru, pare concrescut in ea. Printre vorbele de foc ale dragostei ceresti, intre o chemare de ruga si una spre smerenie, va gasi cu cale, intotdeauna, sa iti vorbeasca de crucea romanilor, de incercarile lor prin vremuri, dar, mai ales, despre rostul si chemarea noastra in fata lui Dumnezeu.
„Sunt atat de optimist in ceea ce priveste invierea neamului romanesc, incat, de navala asta din inima mea, nu mai pot vorbi… Opinca asta romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si acum! Asta va invia poporul roman!”.
Mare duhovnic care, inainte de a mustra, stie sa preia in inima lui sufletul fiului duhovnicesc, parintele Arsenie cerne dureri si patimi, pana cand, plin de bucurie, il poate slobozi pe cel ingenuncheat dinainte-i, spre eliberarea dintru inaltimi. De aceea s-au strans la poala sa sute de mii de romani, cautand sfat si Cuvant, transformand micuta statiune de la mare, dintr-un loc de tamada pentru trup, intr-o citadela nevazuta a Duhului.
Mănăstirea Techirghiol
Pruncul din raiul ciobanilor
Parintele Arsenie a venit pe lume in campia Baraganului, un loc slefuit mereu de vanturi aspre, ars de soare vara si muscat de ger naprasnic iarna. In trecut, aici era raiul ciobanilor, care coborau muntele sa-si pasca mioarele la loc larg si adapostit de fiare. Asa a facut si Mircea Papacioc, bunicul lui, un arman mandru si bogat, salasluit prin partile noastre tocmai din Macedonia. A adus cu el cateva mii de oi. Cand a sosit cu ele, un boiernas de pe langa Slobozia l-ar fi rugat sa ii ia si lui mioarele, oplostindu-le langa card.
„Cate ai mata?”, l-ar fi intrebat semet Mircea Papacioc.
„Pai sa tot fie vreo 70!”, i-ar fi raspuns boierul.
„Apai, eu numa’ cani am 70!”, i-a taiat-o scurt si mandru armanul nostru.
Câmpia Bărăgan
Nascut pe 15 august 1914, chiar in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, cel ce va deveni parintele Arsenie a primit la botez numele Anghel, un nume ingeresc ce parca prevestea chemarea cinului caruia isi va jertfi intreaga viata. De altfel, s-a simtit atras de Hristos dintru inceput, chiar din anii copilariei, impresionandu-i pe cei printre care traia, prin delicatete si dragoste.
Odata a fost batut salbatic de baietii din alt sat cu cateva crengi de salcam pline de spini, care i-au insangerat picioarele. Initial, micul Anghel s-a gandit sa ii spuna tatalui sau despre asta.
„El avea o autoritate peste sase sate, ca era agent sanitar. Dar mi-am zis: „Nu-i spun, ca-i bate, si asta nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd”.”
Parintele Arsenie a staruit intr-o iertare iubitoare intreaga viata. N-a propovaduit-o doar, ci a risipit-o cu generozitate peste toti oamenii cu care s-a intalnit. In tinerete, a trecut printr-o incercare cumplita – fratele sau a fost ucis. Cand, in cele din urma, criminalul a fost prins, Anghel a avut ocazia sa se razbune, dar a preferat sa-l ierte, in loc sa ridice mana si sa loveasca. Ucigasului i-a spus doar atat –
„Stai linistit, nu vei pati nimic. Cu nici un chip! Chiar eu o sa iti pun paza la poarta astfel incat nimeni sa nu se atinga de tine”.
Peste ani, avea sa isi invete ucenicii ca „razbunarea nu rezolva nimic. Trebuie sa ne iubim dusmanii. Asta nu e o utopie, pentru ca Domnul ne-a inzestrat cu o sfanta sensibilitate, tocmai ca sa se implineasca un pic de dragoste intre oameni”. Dar ca sa lucrezi in sufletul tau o astfel de porunca ai nevoie nu numai de o imensa putere de daruire, ci si de o vointa darza, care sa iti largeasca baierile inimii, lasand sa se stravada in ea infinitul dumnezeirii.
Dor de Hristos
Sufletul curat al parintelui Arsenie Papacioc a visat la o tara „mandra ca soarele de pe cer”. A crezut mereu in „reinvierea neamului romanesc”. Poate ca idealul acesta national l-a determinat sa se inscrie in Miscarea Legionara, ajungand in timpul guvernarii Antonescu chiar sef de plasa si primar la Zarnesti.
Anghel Papacioc la primul arest
Erau vremuri tulburi, in care multe suflete curate au fost jertfite. Anghel va plati scump aceasta etapa a vietii, mai intai prin doi ani de inchisoare la Miercurea Ciuc si, mai apoi, prin alti cinci, ispasiti pana in anul 1946, cand s-a intors in satul natal.
Detentia il va schimba definitiv. Se ruga mult si intens, desprins de realitatea temnitei, bucurandu-se de mangaierea harului. Un martor din anii de inchisoare povesteste ca, atunci cand ceilalti plecau la munca, pe Anghel Papacioc il lasau in celula pentru ca era bolnav. Se ghemuia intr-un colt si adasta asa, ore in sir, suflet insetat de dorul iubirii dumnezeiesti. Timpul si spatiul se topeau in marginea vesniciei. Camarazii intrau uneori, dar el nu ii simtea, oricat zgomot ar fi facut. Asa au ajuns sa il respecte ca pe un om al lui Dumnezeu, desi nu era cleric.
Dar drumul era deja ales. Dorul acesta atat de aprig de Dumnezeu se alina intr-un singur fel: prin monahism. Povestind despre momentul cand a luat aceasta decizie, fata parintelui infloreste intr-un zambet. De altfel, parintele zambeste mereu, are un soi de bucurie launtrica, de parca lumea e plina doar de bine si de frumos. Dar cand vorbeste de calugari si calugarie, cea mai draga tema a sa, se transfigureaza.
„Pentru ca Dumnezeu ne vrea cu orice pret pentru El. La manastire se vine cu dor mare. O nebunie pentru Hristos, o dorinta de a te rastigni impreuna cu el, rabdand orice pentru a ajunge sa ii iubesti pe toti”.
In tinda raiului
In cazul nepotului de cioban dobrogean, „nebunia pentru Hristos” a inceput la manastirea Cozia, unde tanarul Anghel a fost primit, fiind numit in scurt timp profesor la scoala ce functiona in incinta. Erau anii in care ateismul era injectat in vinele acestui neam, pregatind desertul rosu ce avea sa vie, in curand. De aceea, prima lectie pe care parintele Arsenie a anuntat-o copiilor a fost „Despre Iisus Hristos”. Dar Securitatea din Ramnicu Valcea s-a sesizat si parintele a trebuit sa demisioneze. A urmat o lunga peregrinare, timp in care a trecut prin manastirile Cioclovina, Sihastria si Antim, drumul luand sfarsit la manastirea Slatina, unde a fost numit egumen, sub ascultarea parintelui Ilie Cleopa, care era staret.
Dar poate ca cea mai tainica perioada a vietii sale a fost cea petrecuta in pustiul din apropierea manastirii Sihastria, alaturi de prietenul si duhovnicul sau, arhimandritul Ilie Cleopa. Discretia sa l-a oprit, tot timpul, sa povesteasca ce s-a intamplat in solitudinea muntilor Neamtului. Sufletul sau s-a cufundat atunci in tacere si contemplare. Cu greu poate intui cineva rugaciunile neincetate, luptele cu demonii sau bucuriile dumnezeiesti pe care le are un sihastru. Ca sa rezisti, ai nevoie de darzenia unui martir.
Nevointa aceasta comuna i-a unit pe cei doi duhovnici pana la moarte. Parintele Arsenie i-a purtat o adanca pretuire parintelui Cleopa, pe care l-a vazut mereu ca pe un erou al credintei, „care a invatat lumea sa stie sa moara”.
„Odata eram cu parintele Cleopa in pustiu, intinsi pe jos pe radacinile unui brad. Si dintre radacini a iesit un sarpe indreptandu-se spre el. Eu am sarit: „Parinte, e un sarpe! Vine spre matale!”. „Lasa-l mai”, a spus parintele Cleopa, „sa se incalzeasca si el””.
Vietile Sfintilor abunda de astfel de descrieri. Sfantul Isaac Sirul spune ca sihastrul poate ajunge la o asemenea infratire cu Domnul, incat inima sa sa fie plina de mila fata de intreaga zidire. Sufletul sau ii iubeste nu numai pe oameni, ci si animalele si natura toata. Aceasta a fost probabil cea mai mare lectie pe care i-a dat-o singuratatea parintelui. „Mila e toata Scriptura” va repeta el la batranete. Se va folosi de ea in anii ce vor urma, pentru ca Hristos ii pregatise din nou in fata Golgota temnitelor. De aceasta data, comuniste…
Muntele si soricelul
„M-au arestat de la manastirea Slatina, la ora doua noaptea, cand ieseam de la slujba. Trei camioane, doua masini mici si 89 de ofiteri. Eu le-am spus: „S-a scremut muntele si a iesit un soricel!””.
Era in noaptea de 13 spre 14 iunie, 1958. Obstea urma sa fie decapitata prin arestarea staretului – parintele Cleopa, si a egumenului – parintele Arsenie. In ultima clipa, parintele Cleopa a scapat, refugiindu-se in padure, unde a stat ascuns apoi ani de zile. Pentru fiul sau duhovnicesc venise insa vremea ca experienta calugariei sa fie sublimata, trecand intr-o alta forma de asceza; toata nevointa de pana acum, experienta carcerala a tineretii, anii de rugaciune si slujire monahala, timpul petrecut in sihastrie, totul urma sa fie asezat la picioarele lui Hristos, sub forma jertfei supreme, a suferintei pentru intregul neam romanesc.
Ieromonahul Arsenie (Papacioc) luat sub arest, anul 1958
Parintele Arsenie era constient de toate acestea –
„Pustia si inchisoarea sunt niste comori de care te poti folosi foarte mult, daca esti dibaci. Un neam traieste prin cei care tasnesc spre cer. Adica prin cei care lupta, care stau prezenti pe cruce, fara sa cedeze”.
Vina lui? Participarea la intalnirile Rugului Aprins, acea superba miscare de reinnoire duhovniceasca pornita la manastirea Antim din Bucuresti de monahul poet Daniil Sandu Tudor, impreuna cu un grup de intelectuali bucuresteni.
Li s-a pus in spate incercarea de a rasturna regimul, desi ei luptau doar cu propriile patimi, incercand sa se lumineze si sa se desavarseasca, lucrand rugaciunea lui Iisus sub calauzirea parintelui rus Ioan (Kulighin). Cand a fost arestat, parintele Papacioc le-a spus fratilor sai de nevointa de la Slatina:
„Am fost legionar, dar acum sunt calugar, dincolo de orice. Si nu am alt ideal decat acela de a muri pentru scanteia de Adevar ce o port in mine”.
Dar Hristos nu-i harazise sa moara in inchisoare. A fost torturat luni de zile, in anchete teribile. Caznele erau astfel gandite incat sa franga sufletul detinutului. Nopti de nesomn, alternate de batai si de confruntarea cu cei care, din frica sau suferinta, te tradasera. Parintele Arsenie a trecut prin toate acestea. Dosarul sau de la Securitate arata ca nu a spus nimic despre nimeni, dar ca a fost incriminat de altii, care nu au rezistat torturilor.
Ani dupa aceea, avea sa spuna ca de nimic nu s-a folosit mai mult in viata, decat de experienta temnitei. Acolo, in hrubele fara lumina, transformate vara in cuptoare incinse, iarna, impietrite de ger, s-au format marii duhovnici ai acestui neam. Toate marile figuri ale ortodoxiei din secolul XX au trecut prin inchisorile comuniste: Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Benedict Ghius, Daniil Tudor, Roman Braga, Sofian Boghiu si multi altii au facut peretii temnitelor translucizi, pentru a lasa soarele credintei sa lumineze tenebrele.
„O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te rastignesc si-i rastignesti pe cei ce te iubesc!”. Aceasta „alchimie” teribila a functionat si in temnitele comuniste. Prin trupurile chinuite ale catorva mii de incarcerati s-a distilat toata ura, tot pacatul aruncat in lume de fiara comunista.
„Mi-a fost foarte greu sa suport inchisoarea. Dar mi-e greu sa spun si cat de mult m-am folosit de ea. Erau suferinte care te depaseau. Ajunsesem niste schelete. Ne scoteam dintii din gura si ii aruncam pe jos. N-am vazut in viata mea oameni piele si os, cum am vazut acolo. Dar cel mai mult m-a impresionat un vecin de celula care, din atatea chinuri, ajunsese sa nu isi mai aminteasca nici macar numele sotiei. Imi dadeau lacrimile de mila lui si a celorlalti, dar incercam sa ii incurajez, spovedindu-i”.
Cred ca aici, in temnitele de la Aiud si Jilava, inima parintelui s-a unit deplin cu Hristos. Pentru el, temnita a reprezentat maturitatea interioara, iubirea deplina, compasiunea pura, rugaciunea cea mai adanca. De cate ori vorbeste de ea, ceva se trezeste inlauntrul sau. Nu evoca usor toate aceste amintiri, dar atunci cand o face, spatele sau garbovit de ani si metanii se indreapta, ochii ii lucesc si parca o lacrima ii inroureaza de fiecare data.
Încăperile subterane ale Închisorii Jilava
„Ma bagau des la „racitor” – o celula care iarna era neincalzita, cu gheata pe jos. Acolo era, intr-adevar, foarte greu sa supravietuiesti. Unii au murit… Doreau sa ma distruga, dar se vede ca inima mea a fost mai rezistenta… Acolo s-a intamplat sa imi arate Domnul mangaieri extraordinare, care sunt foarte greu de povestit. M-a intrebat cineva daca s-au facut minuni in inchisoare. I-am raspuns ca cea mai mare minune e ca acolo nu s-a intamplat nici o minune…”.
„Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”
Intunericul are o margine, iar Raul, un sfarsit. Nu pentru ca oamenii ar fi buni, nu pentru ca Dumnezeu ar interveni pentru a stopa rautatea, ci pentru ca doar iubirea si lumina sunt nemarginite, atotputernice. Asa s-a intamplat ca temnitele care ii inghitisera pe cei mai buni dintre romani au ajuns, in final, sa ii si elibereze. Schelete vii, trupuri ruinate, dar aprinse de Duh, au revenit la viata. La fel cum nimeni nu a stiut cand au fost inchisi, nimeni nu a sesizat ca ei s-au intors, dar, treptat, mesajul s-a auzit din nou. Nu ei fusesera la inchisoare, ci tara era un imens gulag, din care puteai sa scapi, doar daca aveai aripi. Parintele Arsenie a fost unul dintre cei care ne-au ajutat sa constientizam ca suntem liberi si ca ocupatia principala a omului, profesia lui de baza, este zborul spre Dumnezeu.
Dupa eliberarea din inchisoare, petrecuta in anul 1964, parintele a pribegit prin cateva parohii de mir, pana cand Patriarhul Iustinian l-a asezat la Techirghiol. In manastirea micuta, cat un sipet cu moaste, parintele si-a implinit viata si invatatura. In primul rand, a inceput sa spovedeasca. Vorbea simplu si direct, de la inima la inima.
Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Mănăstirea Techirghiol, secolul XVII
A fost un duhovnic neintrecut al maicutelor din intreaga tara. Cu sensibilitatea lui deosebita, cu dragostea sa fata de frumos, a intuit potentialul enorm pe care femeile il au in Biserica.
„Au fost neglijate, devalorizate de mentalitatea omeneasca, iar asta e o greseala enorm de mare. Femeia este o creatie a lui Dumnezeu, cu totul superioara. Dovada este Maica Domnului! Femeile au o putere extraordinara de a iubi, si de aceea le admir foarte mult! Bisericile sunt pline de femei, nu de barbati!”.
Parintele deborda de optimism. Ucenicilor le spunea ca, intr-o singura zi, poti ajunge la masura sfinteniei, pentru ca „in materie de mantuire nu exista timp, exista vesnicie. Orice clipa poate fi un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune”.
„In fond, dracul nu are putere, el e un tolerat! Nimic nu este pierdut, atata vreme cat sufletul nu abdica, capul se ridica din nou, iar credinta este in picioare. Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”.
Bataliile duse cu sine, in inchisoare sau in pustie, dadeau acum roade. Finalul acestor lupte era un imn al luminii victorioase, un strigat de bucurie in fata deznadejdii. Anul 1989 a fost pentru parintele o revelatie. El a vazut in tinerii care s-au jertfit atunci o continuare a eforturilor generatiei sale, care s-a impotrivit comunismului din rasputeri. De aceea, i-a spus revoltei din decembrie „o revolutie plina de har. Pentru ca tinerii nu au luptat cu nici o arma, nici cu coasa, nici cu topoarele, ci cu piepturile deschise, ca sa se vada credinta in Dumnezeu, a inimilor lor. Am o mare admiratie pentru daruirea lor extraordinara, pana la moarte!”.
Parintele Arsenie a fost mereu foarte aproape de inima tinerilor. Incandescenta sa, o anume bucurie interioara, dar mai ales nadejdea pe care o insufla, l-au facut mai cautat de adolescenti, decat de batrani. Eu cred ca asta si-a dorit de fapt intreaga viata. Sa ajute, sa incurajeze, sa poata cultiva, sa fie alaturi de tineri, pentru a le veghea zborul – „Stiti ca un sambure e mai mare decat un munte? Pentru ca muntele poate doar sa descreasca, pe cand samanta se poate face mai mare decat el”.
Peste sase luni, parintele Arsenie Papacioc va implini 97 de ani. A murit si a inviat pana acum de atatea ori, incat eu cred ca se afla de mult cu inima in imparatia cerurilor, cufundat in oceanul de lumina si iubire al lui Hristos. Pe pamant e doar trupul sau, martor al suferintelor si al biruintei crucii asupra tuturor incercarilor de pe drumul greu al vietii. De aceea, cred ca parintele Arsenie Papacioc nu mai poate muri. Moartea l-a cautat de prea multe ori, intelegand in cele din urma ca nu mai are nimic de luat de la el. In urma ei a ramas numai viata. Viata pe vesnicie.
Cristian Curte
Sursa: Formula-AS.ro