O vedeam în fiece zi pe aceeași bancă într-un parc. În jurul ei avea genți multe – și mai mari, și mai mici, cu fel de fel de lucruri. Aceasta era toată averea ei. Și doar câteva cărți pe care o vedeam din când în când citind.
Într-o duminică m-am apropiat de ea. Era dimineață și femeia numai se trezise și mânca ceva. Eu o salut cu drag și-i dau o sacoșă unde cumpărasem niște produse alimentare pentru ea. Ea se miră de gestul meu și parcă se pierdu cu firea, apoi mă privi înduioșată, apoi cu ochii ei înrourați de durere îmi zice:
– Bodaproste! Nu trebuia să vă cheltuiți cu mine, că și dumneavoastră, probabil, aveți copii acasă.
– Nu vă faceți griji, copiii mei sunt deja mari, lucrează. Slavă Domnului și-i mulțumesc pentru toate! Vă văd aici în fiece zi și azi, întorcându-mă de la biserică, m-am gândit să mă întâlnesc cu dumneavoastră, să vă ajut! De ce sunteți atât de tristă? Poate să vă ajut cu ceva?
– Vedeți acest scaun din acest parc, el mi-e casă, pat și masă, apoi acești brazi îmi sunt acoperișul meu, uneori cu ei vorbesc și mă sfătuiesc, și doar ei îmi înțeleg durerea și parcă mă mai alină!
– Dar ce durere aveți? De ce sunteți singură aici? Unde sunt copiii dumneavoastră?.. o întrebasem pe femeia care mai făcea ordine în jurul ei.
– Durerea mea mai bine să nu o mai știe nimeni! Nimic bun! Cu-i mai trebuiesc eu, iată așa îmi duc zilele în spate, cum pot, – zice femeia cu tângă-n suflet. – Ce folos că am născut cinci copii, dacă s-au împrăștiat toți prin lume și au uitat de mine. Mai bine tac, la ce bun să-mi amintesc!
Afară era o căldură nemaipomenită și am servit-o cu apă rece, apoi mi-a depănat firul vieții ei, care mă intrigase foarte mult. Din cele povestite de femeia din parc am aflat că casa în care a trăit la țară a ars până în temelii din cauza unui fulger într-o ploaie mare de vară, cu doi ani în urmă. Și văzând că nimeni n-o ajută, a pornit singură prin lume să-și caute adăpost, dar nu a mai găsit. Din cauza aceasta doarme pe banca din parc sau pe unde se nimerește.
Îmi povestea că satul de asemenea este pustiu, au rămas să trăisacă în alt capăt de sat doar câțiva oameni bătrâni, neajutorați de nimeni. Bărbatul ei murise demult, toată viața a fost bătută de el, că-i dădea prea des cu păhărelul și de aceea au fugit și copiii de acasă.
– Dar dumneata n-ai fi dorit poate să te oprești la vreo mănăstire, că acolo la sigur ai să te regăsești!
– Eu la mănăstire? – se întreabă femeia. – Acolo trebuie să ai credință mare ca să pășești pragul, eu sunt plină de păcate și nu cred să mă primească!
– Dar dumneata încearcă! Și-i dau o hârtiuță cu adresă și telefon de la o mănăstire.
– Bine, mulțumesc mult, voi încerca, – se lăsase convinsă femeia.
În alte zile nu am mai văzut-o pe acea femeie în parc, mă gândeam că, poate, o fi plecat la acea mănăstire. Mi-am zis chiar să telefonez, să văd dacă s-a dus și cu adevărat mi-au spus că au primit-o. Și în gând mi-am zis: „Slavă Ție, Doamne, că ai avut grijă de această femeie neajutorată de nimeni și ai primit-o în casa Ta!”
Câtă milă și compasiune am pentru astfel de oameni, care îi văd cu multe genți în mână pe stradă, pe sub pereții clădirilor, în troleibuz, în diferite parcuri. Pe alții îi văd în stradă, în stări de șoc, cum strigă, țipă, plâng, se ceartă parcă cu cineva din preajma lor…
Tot mai mulți și mai mulți oameni bătrâni umblă pe străzile capitalei de parcă nu-i observă nici cei de la guvern, nici cei de la primăria orășenească, nici cei de la preturile sectoarelor din capitală, nici cei de la Asistența Socială – nu are cine să-i ajute cât de cât pe acești bătrâni.
Mereu, când privesc la acești oameni triști, mi-amintesc de Hotelul Național din Chișinău, o clădire cu 16 etaje, care acum e părăsită și nimeni nu îngrijește de ea. Dacă ar fi să se reconstruiască și să fie dată pentru oamenii care nu au unde să înopteze – cât de bine ar fi fost pentru viața aceștori oameni triști și săraci. Dar câte clădiri parasite mai sunt în capitală, că ar putea să le renoveze și să le transforme în plasamente și aziluri pentru oamenii din stradă.
Oare știe cineva, câte persoane fără adăpost trăiesc pe străzile Chișinăului și ale altor orașe din Moldova?
Raisa Plăieșu,
pentru „Tradiția”