La 9 iunie a fost sărbătorită Ziua internațională a prieteniei. Folosindu-mă de ocazie, aș vrea să vorbesc cu cititorii despre prietenie, dragoste, îndrăgostire. Poate exista oare prietenie între un bărbat și o femeie?
Relațiile extraconjugale sunt o cale spre păcat?
Psihologii au diferite răspunsuri la întrebarea dacă poate exista prietenie între un bărbat și o femeie. De altfel, răspunsurile lor niciodată nu m-au interesat prea mult. Sunt convins că psihologia este o alternativă a învățăturii sfinților părinți, este o privire întoarsă, denaturată asupra omului și asupra vieții sufletului său. Unicii psihologi în care am încredere pe deplin sunt acei creștini care în laboratoarele mănăstirilor, schiturilor și cheliilor de sihaștri ale lor, sub conducerea directă a harului lui Dumnezeu, au cercetat lumea interioară a omului și ne-au expus experiența lor în formă de învățătură.
De regulă, în literatura monahală tema femeii este abordată foarte simplu – „de scos din inimă și din priviri”. Mai periculos ca femeia poate fi doar episcopul, conform spuselor cuviosului Casian Romanul. Ca să nu ispitesc clerul care ar putea să se îndrumeze de această poruncă, voi explica ce a avut în vedere sfântul ierarh, când scria aceste cuvinte monahilor. Femeia poate să atragă spre desfrânare, ceea ce este groaznic, dar nu e cu totul deznădăjduitor pentru cel ce se căiește sincer. Iar episcopul îl poate atrage pe monah prin punerea mâinilor la ridicarea în altă treaptă și astfel să-l lipsească de posibilitatea să se nevoiască în pustie și să se mântuiască în singurătate. Și atunci nu se va mai putea de îndreptat nimic. Din aceste considerente călugării trebuie să evite pe femei și episcopi.
Fericitul Augustin care cunoștea ce semnifică erosul, după convertirea lui la creștinism scria despre faptul că trebuie de deosebit două feluri de dragoste – cupiditas și caritas. Una dintre ele este orientată în jos și trage sufletul către cădere, alta o ridică în sus și îi dăruiește libertate. Dragostea pentru femeie este o cale ce duce în jos, care nu permite sufletului să ajungă la o transformare maximă în Sfântul Duh. De altfel, acest punct de vedere a devenit primordial în tradiția monahală occidentală. Tradiția orientală se deosebea în acest sens doar prin faptul că nu făcea deosebire între aceste tipuri de dragoste, dar considera că energia erosului uman este o forță care este dăruită omului de către Dumnezeu și ea trebuie orientată spre Creator, dar nu spre creația Lui.
Tradiția orientală-siriană, probabil aparținând unicei biserici creștine vechi, a demonstrat puternic și evident că prietenie nevinovată între un bărbat și o femeie nu poate exista. A fost exemplificată în mod onest și deschis într-un scandal sexual de proporții care a fost discutat la Soborul din anul 486. Soborul a fost convocat pentru demascarea relațiilor sexuale care tot mai des au început să apară între așa-numiții „fii și fiice ale testamentului” care, conform poruncilor, trebuia să ducă o viață curată, fără a se căsători. De asemenea și în rândul clerului, inclusiv al episcopilor, au fost mulți dintre acei care concubinau nelegitim cu femei. Adică, prietenia strânsă și comunitatea intereselor duhovnicești a început să se transforme pe neobservate și treptat în relații mai strânse și mai profunde.
Soborul a hotărât „să facă evidentă patima noastră și să o demasce în mod public”. „Să nu ne rușinăm de tămăduirea noastră”, se spune în decizia lui. Tămăduirea consta în următoarele: cine era gata să rămână celibatar – să trăiască așa și în continuare, dar cine nu era gata – să nu mai ascundă relațiile sale, dar să se căsătorească și să trăiască deschis. Cel puțin, era onest din partea lor.
Această decizie a constituit o puternică lovitură dată tradiției monahale și a generat o reacție de răspuns din partea creștinilor de orientare radicală: Avraam din Kașkara (aa. 508-588) a organizat monahismul sirian, creat după tipul celui egiptean, cu uniforma sa, cu statutul vieții sever și, bineînțeles, cu celibatul obligatoriu. Mai târziu această tradiție a misticilor sirieni și-a adus roadele sale de sfințenie și de experiențe duhovnicești unice, cu nimic posibil de comparat.
Cu nimic decât cu patimă și relații sexuale, după cum a arătat experiența de viață, prietenia între un bărbat și o femeie nu se poate termina. Relație de camaraderie pot exista, bineînțeles, dar anume o prietenie strânsă este posibilă doar atunci când există înțelegerea că ea va crește în relații mai apropiate. Dacă persoana este orientată spre căsătorie, acest lucru este firesc, dar cu privire la relațiile extraconjugale, legate printr-o prietenie apropiată, în acest caz experiența spune că este, fără doar și poate, o cale directă spre păcat.
Dar iată ce este interesant. Anume această tradiție care era extrem de conservativă în privința oricăror cedări a trupului și practica cele mai severe forme de ascetism și abstinență, a ajuns la concluzia la care nu au putut ajunge predecesorii lor care își permiteau prietenia cu femeile, fără a-și purifica cum se cade sufletele.
Doar un suflet curat cunoaște dragostea adevărată
S-a constatat că sufletul care a ajuns la o nepătimire deplină și a învățat să privească lumea cu ochi de înger, poate nu doar prieteni cu persoanele de sex opus, dar le poate iubi cu o astfel de dragoste, pentru care nu sunt capabili chiar și cele mai bune cupluri familiale. Doar într-un suflet pur poate viețui dragostea curată față de toți oamenii, fără diferență de gen și vârstă. Un astfel de suflet vede și în frumusețea feminină atrăgătoare reflectarea frumuseții Creatorului ei. Pentru acest suflet este un motiv de proslăvire a lui Dumnezeu care a creat din lut o așa frumusețe.
Când din suflet pleacă pofta rea și egoismul și el se purifică cu harul Sfântului Duh, întreaga lume se transformă în ochii lui. Nimic nu poate ispiti și apleca spre păcat un astfel de suflet. Doar într-o astfel de stare a sufletului este posibilă nu doar o prietenie adevărată, dar și o dragoste curată între un bărbat și o femeie. Relația specială nu este unica formă de relații de dragoste, există forme, aidoma celor îngerești care sunt incomparabil superioare.
Aflându-ne mai prejos de un astfel de nivel de viață, probabil că nu vom putea înțelege ce au avut în vedere asceții sirieni care numeau plăcerea ca fiind mama tuturor virtuților. Deoarece înțelegerea plăcerii la noi și la ei este diferită. Pentru cineva plăcerea constă în napolitane și lapte condensat, pentru altcineva – în muzică frumoasă, pentru ceilalți este desfrânarea sau pur și simplu aflarea pe plaja litoralului unei mări de azur. Însă misticii sirieni vorbesc despre plăcerea comunicării cu Dumnezeu și contemplarea celor nevăzute.
La bazele ascetismului sirian, cât nu ar părea de straniu, se afla o femeie. Persoana pe care o putem numi cu siguranță fondatorul tradiției siriene este Evagrie Ponticul. Și aici este cazul să ne aducem aminte de două femei, fiecare din ele jucând rolul său în istoria vieții acestui bărbat.
În anul 381 Evagrie Ponticul s-a mutat cu traiul în Constantinopol și s-a făcut celebru nu doar prin faptul că era un om învățat, dar și prin arta de a vorbi. Cuvintele lui demascau grav pe eretici și aceia nu puteai să îi contrapună nimic. Evagrie era deja diacon când a fost cuprins de ispită amoroasă. El s-a îndrăgostit de soția unui funcționat de rang înalt și ea, de asemenea, s-a îndrăgostit puternic de el. Pe de o parte era îndrăgostirea, pe de altă parte era funcția sa, pe cealaltă parte – polemica sa cu ereticii. Dacă va încălca normele eticii creștine, chiar dacă nu va cădea în desfrânare, va suferi eșec în aceste discuții, deoarece pilda vieții este mai importantă decât cuvintele. Ereticii îl vor lua în derâdere și el va deveni „fabulă” în gura lor.
S-a ajuns până la aceea că la Evagrie a venit un oarecare ostaș care l-a ferecat în obezi. El deja s-a gândit că a fost făcut totul la porunca soțului acelei femei. Dar, după cum scrie ucenicul lui Evagrie Paladie, acela a fost un înger care, venit a doua oară, îl convingea pe Evagrie să părăsească Constantinopolul și să plece la Ierusalim. Evagrie a făcut întocmai.
În Ierusalim locuia o altă femeie, pe nume Melania. Era extrem de frumoasă, bogată și celebră. La vârsta de douăzeci și doi de ani a devenit văduvă și de atunci a hotărât să ducă un mod de viață ascet. Melania era atât de suspusă, încât a putut să-și permită să lase fiul său în grija a însuși împăratul, iar singură a plecat cu vaporul împreună cu toată averea sa în Egipt. Acolo a făcut cunoștință cu monahii egipteni, dar după venirea lor în Palestina din cauza prigonirilor, ea a mers împreună cu ei și a ctitorit comunitatea lor.
Un oarecare prefect palestinian, neștiind cu cine are de a face, a hotărât să mai „pescuiască” niște bani de la ea. Atunci Melania a fost nevoită să se descopere în fața lui și să spună cine este, zicându-i anumite cuvinte, încât prefectul, cu fața albă, i-a cerut iertare, stând în genunchi în fața ei. „Cu oamenii nesimțiți trebuie să vorbești ca și cu niște vulturi, crunt și direct”, aceste cuvinte ale Melaniei au ajuns până la noi. Era o femeie foarte puternică și plină de voință. Melania a fondat în Palestina mănăstirea ei. Acolo a și făcut cunoștință Evagrie cu ea.
În acea perioadă Evagrie împlinise vârsta de 37 de ani. Schimbarea modului de viață, prăbușirea carierei, despărțirea de femeia iubită, toate au dus la îmbolnăvirea lui. Probabil că era o maladie pe bază nervoasă. O jumătate de an a stat la pat. Și Melania care era mai tânără decât Evagrie, ea avea pe atunci doar 32 de ani, vine la el și i se adresează cu următoarele cuvinte: „Fiule, spune-mi ce ai pe suflet. Eu doar înțeleg că pricina nu este în boală, dar te macină altceva”. Acela i-a deschis sufletul și între ei s-a legat o relație de prietenie. Această prietenie a adus la faptul că Melania l-a îndemnat pe Evagrie să primească monahismul de la început, apoi l-a pus să jure că până la finele vieții sale va duce un mod de viață ascet.
Cu binecuvântarea ei, se poate spune, Evagrie merge în Egipt, duce un mod de viață de isihast în pustie, iar peste șaisprezece ani, datorită vieții sale de schimnic, devine fondatorul tradiției mistice siriene. Este o pildă de prietenie între un bărbat și o femeie care a dat un rod minunat.
Putem concluziona această publicare printr-un citat al sfântului ierarh Grigorie de Nissa (unul din învățătorii lui Evagrie): „Femeia este chipul lui Dumnezeu, la fel ca și bărbatul. Ambele genuri sunt egale. Mai mult ca atât, este în stare oare bărbatul să concureze cu femeia care, cu siguranță, îi orientează viața?” Sfântul ierarh cunoștea bine ceea despre ce scria, deoarece singur a ajuns la credință și viață duhovnicească datorită surorii sale mai mari Macrina.
Sursa: Spzh.news