Sunt locuri pe pământ în care omul nu merge doar ca să privească, ci merge ca să se întâlnească pe sine. Un asemenea loc este Mănăstirea Saharna, așezată în peisajul stâncos și împădurit de pe malul drept al Nistrului, în raionul Rezina, Republica Moldova, la aproximativ 110 kilometri de Chișinău. Saharna nu este doar un monument al trecutului. Este un spațiu în care natura, istoria și rugăciunea par să se împletească într-o singură respirație.
Ansamblul monahal cuprinde vechea mănăstire rupestră „Bunavestire” și mănăstirea terestră „Sfânta Treime”. Istoria schitului rupestru rămâne învăluită în taină, iar data exactă a întemeierii sale nu este cunoscută cu certitudine. Mănăstirea „Sfânta Treime” a fost întemeiată în anul 1776 de schimonahul Vartolomeu Ciungu.
Stânca și taina Maicii Domnului
Poate cea mai cunoscută tradiție a Saharnei este legată de stânca Grimidon. Potrivit tradiției mănăstirii, după 40 de zile de post și rugăciune, schimonahului Vartolomeu i s-ar fi arătat Maica Domnului, indicându-i locul unde trebuia ridicat noul așezământ monahal. Tradiția spune că pe stâncă a rămas o urmă asemănătoare unei urme de picior, păstrată astăzi într-o capelă. Este important să o privim ca pe o tradiție și mărturie de credință, nu ca pe un fapt istoric demonstrat documentar. Și poate că tocmai aici se află frumusețea Saharnei: omul urcă pe stâncă pentru a vedea o urmă în piatră, dar adevărata întrebare devine: „Ce urmă las eu în sufletul oamenilor pe lângă care trec?”
Urma din piatră poate fi contemplată, dar urma faptelor noastre este cea care rămâne înaintea lui Dumnezeu.
Mănăstirea care a trecut prin suferință
Saharna a cunoscut și perioade de încercare. În 1964, în perioada sovietică, mănăstirea a fost închisă, iar în incinta ei a fost organizat un spital de psihiatrie. A fost redeschisă în 1991, iar bisericile și clădirile au început să fie reparate. Privind astăzi zidurile mănăstirii, este greu să nu te gândești că și locurile sfinte trec prin răstigniri și învieri.
Saharna a fost închisă, dar nu a murit. A fost rănită, dar nu a dispărut. A fost tăcută, dar rugăciunea nu s-a stins.
Saharna – terapia sufletului
Pentru omul obosit de zgomotul lumii, o călătorie la Saharna poate deveni un exercițiu de liniștire interioară. Cobori din mașină și începi să auzi altceva: apa, frunzele, păsările, pașii oamenilor și, din când în când, dangătul clopotului. În asemenea momente, gândurile care alergau haotic încep să se așeze.
Natura nu înlocuiește rugăciunea, iar mănăstirea nu înlocuiește îngrijirea medicală. Dar liniștea, rugăciunea, frumusețea creației și întâlnirea cu un spațiu sacru pot deveni pentru omul credincios un sprijin sufletesc profund.
În jurul mănăstirii se află și defileul stâncos al râulețului Saharna, cu cascade și peisaje care dau locului o frumusețe aparte. Aici omul poate face un mic exercițiu spiritual: să meargă încet, să tacă și să observe ce se întâmplă în propriul suflet.
- Să lase un gând greu la poalele unei stânci.
- Să spună o rugăciune pentru cineva drag.
- Să mulțumească pentru viață.
- Să ceară iertare.
- Și, înainte de a pleca, să se întrebe: „Doamne, ce trebuie să schimb în mine când mă întorc acasă?”
Saharna – o lecție despre întoarcere
Poate acesta este unul dintre cele mai frumoase înțelesuri ale unei incursiuni la mănăstire. Nu mergem la Saharna doar pentru a ne întoarce cu fotografii. Mergem ca să ne întoarcem puțin schimbați. Să lăsăm acolo o parte din neliniște și să luăm cu noi mai multă pace. Să urcăm stânca nu numai cu picioarele, ci și cu gândul. Să privim urma din piatră și să ne întrebăm ce urmă lăsăm noi în această lume. Iar când clopotul Saharnei se aude peste stânci și păduri, poate că nu cheamă doar la slujbă. Dar, poate cheamă sufletul omului să se întoarcă acasă – la Dumnezeu, la liniște, la adevăr și la propria lui lumină.
„Doamne, fă din călătoria mea la Saharna nu numai o călătorie printr-un loc sfânt, ci și o călătorie spre adâncul sufletului meu.”
Cristian Pleșca,
pentru Traditia.md
Fotografiile aparțin autorului:
