Despre arme, metode și război
„Fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului.” (Efeseni 6:10-11)
Acesta este începutul pericopei apostolice citite duminica trecută, a 27-a după Cincizecime, la Sfânta Liturghie. În următoarele versete Apostolul Pavel enumeră duhurile căzute împotriva cărora se duce lupta noastră, dar și armele duhovnicești cu care se îmbracă creștinul pentru a obține biruința, și anume: brâul adevărului, platoșa dreptății, încălțămintea bunavestirii păcii, scutul credinței, coiful mântuirii și sabia Duhului. Aceste arme dumnezeiești „cresc” pe noi împreună cu viața noastră întru Hristos, realizându-ne pe noi în El, și pe El în noi. Începutul se pune la botez, atunci când ne îmbrăcăm în El, după cum ne spune același apostol (Galateni 3:27), și care ne îndeamnă în altă parte, folosind același simbolism al războiului, să devenim buni ostași ai lui Hristos Iisus, împreună cu sfinții Săi (II Timotei 2:3).
Dar să ne oprim un pic la versetul de mai sus. Și anume la sintagma „uneltirile diavolului”, în alte părți: „meșteșugirile diavolului”, cărora trebuie să putem sta împotrivă. În textul original grecesc apare „μεθοδείας τοῦ διαβόλου”, adică traducerea directă ar fi „(împotriva) metodelor diavolului”. Cuvântul metodă, pe lângă uneltire, ne mai duce cu gândul și la tehnică, stratagemă sau manieră, pe care o adoptă, prin vasta sa experiență milenară – diavolul, pentru a ademeni pe om în lucrarea păcatului. Deci aici sensul sintagmei se îmbogățește, se interiorizează și devine mai profund. Căci atunci când nu poți sta împotriva potrivnicului, te îndrepți spre el, și el te încalță, te îmbrobodește (aici am în vedere sensul figurat care semnifică înșelarea) și te îmbracă în haina tehnicii sale diabolice, căci tehnica reprezintă exact un ansamblu de metode. Și atunci te trezești (de fapt adormi) în brațele diavolului, mânuind „armele” sale. „Acoperit de umbra morții” (Ps. 43:21), tu însuți devii armă și jucărie stăpânită de forțele întunericului.
„Сe înseamnă când cineva este stăpânit de demoni? Este atunci când voința omului este pe de-a-ntregul înghițită de voința puterilor demonice.” (Protoiereul Dimitry Smirnov)
Într-o altă ordine de idei, Apostolul mai indică și faptul că trebuie luate toate armele lui Dumnezeu. Și ne prezintă astfel o ordine ierarhică crescătoare, începând cu „mijlocul încins cu adevăr” și încheind cu luarea „sabiei Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” – arma prin excelență, realizarea prin har a lui Hristos în noi, atunci când omul devine pe deplin creștin, voievod viteaz și înarmat (возбрáнный воевóдо), biruitor al iadului, la fel ca și Domnul nostru Iisus Hristos.
Dar să revenim la versetul al 12-lea, unde Apostolul zice că „lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui… ci împotriva duhurilor răutății care sunt în văzduhuri”, adică împotriva puterilor demonice, care și ele sunt de multe feluri, aranjate în cete ierarhice, la fel cum se întâmplă la îngerii luminii.
Tema războiului în general este una actuală și importantă, astăzi ea fiind extrem de banalizată și dezaprofundată. Războiul nevăzut, interior și personal pe care noi îl ducem întotdeauna cât trăim în trup, poate coborî pe pământ, în societate, în momente grave ale istoriei. Acest război, fiind un rău în sine, reprezintă în esență o manifestare a unei boli duhovnicești ale omenirii, ce s-a deschis cu moartea lui Abel, și care reprezintă o reflecție a războiului ce se duce în ceruri.
Dar uneori poate fi și un rău necesar, care poate opri un rău mai mare. Și aceasta doar în cazul când războiul nu țintește „trupul și carnea”, adică în sensul că nu ar avea în spate scopuri meschine, care țin de lăcomie, invidie și alte pofte, cum sunt acelea pe care le are în vedere aici Apostolul Iacov (4:1): „De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?”. Ci are ca scop restabilirea dreptății și apărarea aproapelui și țării natale (Ioan 15:13) contra acelora care vor să arunce suflete și trupuri în gheenă (Matei 10:28). Este vorba anume de cazul când Hristos aduce nu pace pe pământ, ci sabie (Matei 10:34) și dezbinare (Luca 12:51) între cele ce trebuie despărțite, la fel ca și „doctorul care taie mădularul incurabil pentru a salva celelalte mădulare ale trupului, sau ca voievodul care restabilește liniștea când distruge înțelegerea între complotiști” (Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur). Cum să deosebim un război îndreptățit de unul agresiv este o temă aparte, pentru mulți deloc ușoară.
Războiul vizibil reprezintă „un rezultat al greșelilor făcute pe timp de pace”, sau altfel spus: „pacea fără Dumnezeu este leagănul războiului” (Sfântul Ierarh Nicolae al Serbiei). În acest sens, „fericiți sunt făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5:9). Despre ce fel de pace este vorba aici? În primul rând de pacea care este întru Hristos (Ioan 16:33) și pe care El o dă (Ioan 14:27). Deci înțelegerea creștină a păcii este mult mai largă și profundă decât cea politică (Filipeni 4:7), și care pornește anume din împăcarea omului cu Dumnezeu. Deci făcătorul de pace în esență este orice creștin care-L realizează pe Hristos, în sine și în lume, îmbrăcându-se în El (Romani 13:14) întru așteptarea Venirii Sale (Coloseni 3:4).
Această temă vastă a războiului este lămurită pe scurt în „Fundamentele concepției sociale ale Bisericii Ortodoxe Ruse” (Cap. VIII). În acest sens recomand și cartea Sf. Ierarh Nicolae (Velimirovici) „Războiul și Biblia”, și ultima lucrare a lui Vladimir S. Soloviov „Trei dialoguri despre război, progres și sfârșitul istoriei mondiale”, printre altele ecranizată de regizorul român Cristi Puiu.
Iereu Anatolie Juraveli