Astăzi la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie se citește pilda Vameșului și a Fariseului zisă de Domnul nostru Iisus Hristos „către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Luca 18:9-14).
„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”
Cu această duminică se deschid porțile întru pregătirea pentru Postul mare, ce va începe foarte curând, mai exact în trei săptămâni. Evanghelia despre mai marele vameșilor Zaheu ne-a adus la aceste porți, și ne-a învățat că Dumnezeu a venit în lume pentru a căuta și a mântui pe cei pierduți, păcătoși și bolnavi (trei cuvinte care descriu în esență aceeași stare), dar care doresc regăsire, iertare și vindecare. Și care încep o nouă viață dusă în pocăință, în Dumnezeu, în căutare de Dumnezeu și în facerea virtuților.
Astăzi iarăși ne apare un vameș în vizorul evanghelic, de această dată ca un exemplu de smerenie. După ce Dumnezeu a venit în întâmpinarea căutării tale și a intrat în casa ta, acum este important să te menții în harul Duhului dumnezeiesc, adâncind starea de pocăință, lucrul ascetic și smerenia în fața voii Sale („cum este sarea pentru mâncare, la fel și smerenia pentru toate virtuțile”, Sfântul Cuvios Isaac Sirul). Fără să crezi cumva că „L-ai apucat pe Dumnezeu de picior” și El este în sfârșit al tău. Căci celor smeriți Dumnezeu le dă har (1 Petru 5:5). Altfel poți deveni o captură ușoară pentru forțele vrăjmașe la prima ispită ivită, la primul vameș de care te vei poticni. Căci viața credinciosului este un permanent război nevăzut. Iar vorba unui poet ne spune bine că cel care luptă ar putea pierde, pe când cel care nu luptă – deja a pierdut.
Așa cum a intrat El în casa sufletului, așa poate și să plece, și să nu o pățim mai rău decât mai înainte (Ioan 5:14). Această trădare ascunsă vine din îngâmfare, iluzionare și auto-înălțare. Este atunci când începi să te vezi mai bun ca ceilalți, ceilalți desigur că „mai păcătoși și mai răufăcători” decât tine.
Înșelăciunea aceasta mă pune să judec pe aproapele meu, „pe sluga altuia” (Romani 14:4), să-l disprețuiesc în interiorul meu, fără ca să-i cunosc inima sau realitatea interioară, care doar Dumnezeu pe deplin o cunoaște. Vorba lui Avva Dorotei: „păcatul lui îl vezi, dar pocăința – nu”.
Este atunci când aparența înșelătoare și mândria ne introduc în păcatul fariseic, al înălțării iluzorii și intelectualismului sec, vanitos, fățarnic și golit de har. Este atunci când cred că stau în fața lui Dumnezeu, fără ca eu însumi să am o față (parafrazându-l pe C. S. Lewis). Este atunci când El de fapt s-a întors de la mine și m-a lepădat de la fața Sa (Psalm 50:12), iar răul din mine ascunde abil acest lucru.
Păcatul acesta în primul rând îi urmărește pe oamenii religioși. Sau pe cei care caută sincretic o spiritualitate de tip „express” pentru slavă deșartă. Este foarte important de a identifica la timp și permanent această tendință a infatuării. De aceea această pildă hristică este prima pregătitoare pentru Postul Paștelui, un post al „trecerii de la rău la bine” (Avva Dorotei), de la moarte la înviere.
Fariseul, care făcea parte din cea mai înaltă clasă a societății iudaice din vremea ceea spre deosebire de vameș, are ochiul aruncat în afară, spre a-i vedea pe alții în întunericul minții sale. Pe când vameșul ce se pocăiește – bate în ușa pieptului, spre a trezi din păcat cu ajutorul milei lui Dumnezeu – inima, în interiorul căreia este ascuns cerul adevărat. Vameșul a plecat mai îndreptățit („оправданъ паче онаго”), fără ca să caute îndreptățire, pe când fariseul, crezându-se în ochii săi îndreptățit în fața lui Dumnezeu, a plecat mai osândit.
Vorba Sfântului Ierarh Nicolae (Velimirovici), „Dumnezeu îi recunoaște pe prietenii Săi după inimă, nu după vorbe; smochinul nu-l prețuiește după frunză, ci după roade.”
„În omul spiritual continuă să se afle și să acționeze două puteri vii: începutul noii vieți întru har și rămășița vieții păcătoase de altădată, și ținta ispitei este ca începutul neîntărit sau chezășia duhului să fie folosit ca înveliș cuviincios sau mască pentru vechile tendințe păcătoase, și prin asta a le îndreptăți și în interior a le înteți, astfel cu totul predând-le lor pe omul întreg. Dar la începutul ispitei, dacă noi vom căuta sprijin nu în puterile noastre ci în ale lui Dumnezeu prin rugăciune, atunci vom descoperi ușor toată înșelăciunea.” (V.S. Soloviov „Temeiurile duhovnicești ale vieții”)
Iereu Anatolie Juraveli