În legătură cu apariția unei inițiative legislative a deputaților Partidului Acțiune și Solidaritate de la guvernare, care prevede legalizarea construcției de crematorii în țara noastră, cititorii Traditia.md ne roagă să explicăm atitudinea Bisericii în legătură cu problema incinerării. Publicăm documentul „Despre înmormântarea creștinească a morților”, aprobat prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 5 mai 2015 (condica nr. 30) care conține, printre altele, răspunsul la această întrebare.
Îngroparea corectă a corpurilor creștinilor decedați, chiar de la începutul existenței Bisericii, constituie unul dintre aspectele importante ale vieții ei. În Biserica veche comunitatea creștină avea grijă ca membrii săi să nu fie lipsiți de înmormântarea corespunzătoare, însoțită de rugăciuni pentru cei răposați.
Obiceiurile de înmormântare ale creștinilor sunt determinate de credința în învierea trupească a morților (Is. 26:19; Rom. 8:11; 1 Cor. 15:42-44, 52-54; Filip. 3:21) și atitudinea față de corpul creștinului ca față de templul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3:16). „În slujba înmormântării creştine, Biserica îşi exprimă cinstirea cuvenită trupului omului decedat” (Fundamentele concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, XII, 7). Îngroparea trupului în pământ, precum și în sicrie sau peșteri săpate în piatră, corespunde credinței Bisericii că va veni ziua învierii generale, când „din sânul pământului umbrele vor învia” (Is. 26:19) și „se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune.” (1 Corinteni 15:42). „Până atunci pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat.” (Ecl. 12:7), spune cuvântul lui Dumnezeu.
Biserica crede că Domnul are puterea de a învia orice trup și din orice element (Apoc. 20:13). „Nu ne temem de nicio pagubă în nici un fel de înmormântare, dar aderăm la obiceiul vechi și cel mai bun de a îngropa trupul în pământ”[1], a scris autorul creștin din primele secole Marcus Minucius Felix.
Ținând cont de vechea tradiție a atitudinii respectuoase față de corpul creștinului ca templu al Duhului Sfânt, Sfântul Sinod recunoaște ca normă îngroparea creștinilor adormiți în pământ.
În cazul în care o astfel de înmormântare nu este prevăzută de legislația laică locală sau este asociată cu necesitatea transportului defunctului pe distanțe mari, sau este imposibilă din alte motive obiective, Biserica, considerând incinerarea un fenomen nedorit și neaprobând-o, poate trata faptul incinerării trupului defunctului prin pogorământ. După incinerare, cenușa trebuie îngropată. În același timp, preoții urmează să le amintească rudelor decedatului și responsabililor de organizarea înmormântărilor cu privire la atitudinea Bisericii față de incinerare.
Biserica se roagă pentru odihna sufletelor celor dintre membrii ei ale căror trupuri, din diverse împrejurări, au fost îngropate în stihia apei, abandonate pe câmpul de luptă, arse în foc, care au devenit hrană pentru animale sau pești, au dispărut totalmente ca urmare a cutremurelor şi a diverselor dezastre[2]. Mulți sfinți mucenici ai lui Hristos, din cele mai vechi timpuri, cât și în cele mai recente, nu au primit o înmormântare creștină și o slujbă religioasă de înmormântare, ceea ce nu i-a lipsit de mântuirea veșnică și de slava Împărăției Cerurilor. Având în vedere acest lucru, Biserica Ortodoxă Rusă nu renunță la comemorarea în rugăciune a creștinilor care, din diverse motive, nu s-au învrednicit de o înmormântare care ar corespunde tradiției bisericești.
Slujba de înmormântare în absența corpului decedatului în biserică (sau invitarea preotului pentru săvârșirea ei în alt loc), se face atunci când rudele nu au altă posibilitate de a participa la înmormântarea creștinului care a căzut pe câmpul de luptă sau s-a înecat într-un naufragiu, sau a decedat în urma unui accident de avion, a unui act terorist sau în alte circumstanțe de forță majoră, precum și în situația de absență timp de mai mulți ani, după stabilirea faptului decesului. Dacă este imposibilă stabilirea faptului decesului, săvârșirea slujbei de înmormântare se decide pe baza termenilor vieții umane. Slujba de înmormântare în lipsa corpului decedatului este posibilă atunci când apropiații sau rudele nu doresc să fie săvârșită rânduiala de înmormântare.
Cu toate acestea, chiar și în astfel de împrejurări, preoții ar trebui să cheme la rugăciune pentru cel adormiți pe membrii familiei sale și persoanele apropiate lui, astfel încât toți cei care îl iubesc pe răposat, frații și prietenii săi, rudele și cunoștințele, să răspundă la ultima nevoie a celui răposat și să se roage fierbinte lui Hristos Dumnezeu pentru el[3]. În orice caz, cei care au cerut săvârșirea slujbei de înmormântare, ar trebui încurajați să participe la ea.
Nu trebuie să uităm că pentru mulți dintre contemporanii noștri care nu au primit o educație creștină adecvată rugăciunea de obște la înmormântarea unei persoane dragi poate fi prima experiență de participare semnificativă la viața bisericească și de contact cu realitățile unei existențe veșnice. Prin urmare, preoții urmează să rostească la ceremonia de înmormântare un cuvânt adecvat adresat rudelor și prietenilor.
_____________________
[1] Марк Минуций Феликс. Октавий // Богословские труды. Сб. 22 — М., 1981 С. 161.
[2] Vezi: Canonul utreniei în Sâmbăta lăsatului sec de carne și în Sâmbăta săptămânii a 7-a după Paște, a sfântului cuviosului Teodor Studitul.
[3] Vezi: Stihira la sărutatul răposatului.