Viața omului trece ca frunza-n zbor, precum o ploaie cu vânt, ca o stea căzătoare, ca un zbor de păsări… Așa se trece și viața lui și nu a înțeles omul pentru ce a trait pe pământ, pentru ce trăiește? Care a fost rostul și rolul lui în astă viață? Că a trait și a trecut pur și simplu prin cele cinci case de pe pământ: casa părintească, grădiniță, școală, liceu, universitate?.. Dar în biserica Domnului de câte ori a intrat?.. Unii doar la Botez și Cununie! Și-a făcut o familie, a crescut copii și în final nu are cine să-i dea la bătrânețe o cană cu apă... De ce?..
Sau se întâmplă de multe ori că unii trăiesc pe spinarea altora sau o viață întreagă se află sub călcâiul altora și cu frică se supun lor, întâmplări de care ne ciocnim atât în anturajul familiilor cât și la locurile de muncă. Asemenea cazuri de exploatare, subjugare, apăsare, mândrie, înjosire, maltratare a diferitor persoane din partea altor oameni deseori încep chiar în decursul celor șapte ani de acasă sau de pe bănca școlii.
Cunoaștem nu puține situații din anturajul și atmosfera claselor în școli, când copiii din familiile înstărite se manifestă mai presus ca cei din familiile sărace – fiindcă poartă fel de fel de blugi, de addidași scumpi, dispun de mobile performante sau alte gadgeturi, sunt aduși la școală cu mașini de lux. În timp ce elevii mai săraci sunt tăcuți, îmbrăcați modest, cu telefoane simple și mereu cu tristețe în priviri – fiindcă nu sunt la nivelul colegilor înstăriți, fiindcă părinții nu pot să le satisfacă cerințele materiale la fel ca la cei înstăriți. Se mai întâmplă că unii profesori sau diriginți de clasă îi răsfață pe nedrept pe cei înstăriți cu note înalte, îi alintă și laudă fără merit, evidențiindu-i că sunt „florile clasei” etc. Elevii săraci mai bine învață, dar notele lor sunt puse pe nedreptate de multe ori, fiindcă părinții înstăriți mereu le dau mită în bani și cele mai frumoase cadouri profesorilor. Și cum un elev sau părinte mai sărac să spună în față adevărul? Evident din cauza consecințelor li-i teamă să le spună adevăul în față!
Cu mulți ani în urmă mi-amintesc de anii mei de școală, când mereu mă enerva această atmosferă și mă luptam de una singură. Odată mi-am luat curajul și am spus un adevăr unui coleg de clasă, Dumnezeu să-l ierte, nu mai este în viață – toată clasa tăcea, că era lege să taci, mi-era milă de profesoara care întreba cine e vinovatul care a făcut bazaconia. Din toată clasa tăcută doar eu cu glas tare am rostit familia colegului și profesoara m-a lăudat atunci față de toți colegii că am spus adevărul în față.
Și ce credeți, că a fost mai departe? Numai a sunat clopoțelul și a ieșit profesoara din clasă și acel coleg de clasă s-a apropiat de mine și mi-a dat o palmă peste obraz, de am văzut „stele verzi”, spunându-mi: „Cine te-a rugat să spui familia mea? N-ai putut să ți-i limba după dinți! Poluceai, predatelinița!…”. Pe atinci așa se vorbea, cu rusisme, printre elevi. Când m-a lovit mi-am pierdut și cunoștința.
A doua zi tatăl meu venise la școală și mare revoltă a fost în clasă! Mi-amintesc de acea palmă a colegului meu, dar nu m-am înfricoșat, ci din contra m-am încurajat din acel moment și mai mult și simțeam în mine cum creștea o putere pentru lumina adevărului, care nimeni nu încerca să-l spună. Din acea clipă încercam în multe situații să-mi apăr colegii, care parcă nu aveam nicio frică, căci încercam de fiecare data să scot în clasă adevărul la suprafață. Mi-era greu să înfrunt situațiile critice, dar nu puteam altfel, mergeam doar cu adevărul în priviri mereu.
Nu demult în troleibuz am auzit următorul dialog între două femei. Una din ele plângea și-i tot spunea prietenei sale:
„Iată-așa, de 30 de ani, îl tot rabd pe bărbatul meu, mă bate, mă înjosește, bea mereu, au fugit aproape toți copiii de acasă, a rămas doar cel mai mic, sărmanul, care le îndură pe toate. Cât pot să mai dorm pe la vecini? Vecinii îmi zic să-l dau la poliție, să plec de la el, dar mi-i rușine!”
Prietena ei o consolează și-i tot zice:
„Lasă-l naibii, acesta e bărbat, ți-ai mâncat viața cu el! Este oare corect, tu să lucrezi în trei locuri, dar el să facă calâmul său și să bee toți banii! Tu ți-i practic toată familia! Cum înduri această nedrepate? De ce nu-i spui adevărul în față? Unde ai pierdut curajul tău? Ți-e teamă de el, neghiobul, nu vezi că te bagă cu zilele în pământ? Trebuie să faci ceva, astfel ești pierdută!”
Dar câte destine de femei trec prin astfel de situații critice, copiii suferind mult de pe urmele lor, crescând traumați pentru toată viața? Propabil le este teamă, se înfricoșează în sufletul lor și parcă uită că mai este Dumnezeu, Cel Care poate să le ajute, dacă se vor ruga, să iasă din aceste impasuri grele de viață. Cunosc cazuri când bărbații nu le permit femeilor să se ducă nici la biserică, le interzic orice, inclusiv să nu povestească la nimeni cazuri din viața de familie, numai să fie sub călcâiul soților toată viața. Câtă cruzime au în suflet acești bărați? Cine să le spună adevărul în față?…
Astfel de situații se întâmplă și la locurile de muncă, câ mereu s-a dovedit că lingăii, bârfitorii, oamenii necompetenți dețin cele mai înalte posturi de conducere peste tot, se mențin în funcții ani de zile, pe când cei care sunt mai deștepți, mai competenți, mai buni specialiști dețin posturile cele mai mici, alegându-se cu salarii mizerabile, lucrând de nevoie, fiindcă au de plătit credite, sărmanii, alte cheltuieli.
O prietenă odată îmi spunea:
„Încearcă să deschizi gura azi, să spui adevărul, că îndată îți pune bețe în roate și te eliberează din serviciu, că nu ești de partea lingăilor, că ești incomod pentru ei. Dar salariile, premiile cele mai mari cine le primesc, dacă nu cei care te subjugă, te apasă prin toate modalitățile…”.
Mă-ntreb, de ce Adevărul – care trebuie să-l spunem deschis – nu este în capul mesei? De ce oamenilor li-i teamă să spună adevărul în față? Oare să fie la mijloc o manipulare psihologică ascunsă, care este un fel de influență socială ce urmărește schimbarea percepției sau comportamentului celorlalți cu ajutorul unor tactici ascunse, amăgitoare sau chiar abuzive? Dat fiind faptul că manipulatorul își urmărește doar propriile interese, deseori în detrimentul altora, aceste metode pot fi considerate exploatatoare, imorale și înșelătoare.
Când relațiile din preajma noastră, fie cele de familie, fie cele de prietenie, fie cele de la locul de muncă, orice fel de relație pe care o avem, inclusiv relația cu mediul în care trăim, relația cu noi înșine – de altfel fiind cea mai importantă, când noi le mimăm sau le cosmetizăm, privind parțial realitatea, pe termen lung toate acestea duc la insatisfacție și suferință, la lipsa autenticității, la frica de a fi tu însuți, menținând starea de imaturitate, instalându-se insiduos și modificând, în timp, sentimentele bune în unele de ură, de abuz, sentimente ce ne otrăvesc lumea interioară, ne întunecă sufletul.
Iisus Hristos ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. De ce avem nevoie pentru a putea trece cu bine peste toate încercările? „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine“ este un verset folosit de obicei în toate predicile sfintelor liturghii.
Prin versetul „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” Mântuitorul ne învaţă să-L urmăm şi să împlinim în viaţa sa de zi cu zi învăţătura Sa. Iisus Hristos este Calea spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Prin Învăţătura Sa şi împlinirea Poruncilor Dumnezeieşti, aşa cum spune Evanghelia, suntem luminaţi şi avem descoperită calea spre Împărăţia lui Dumnezeu. Mântuitorul s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria din iubire faţă de neamul omenesc, aşa cum spune Evanghelia după Ioan. Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Cel Unul Născut, l-a dat spre răstignire şi moarte ca lumea să se mântuiască prin El. În această iubire ne regăsim fiecare şi din ea izvorăşte lumina călăuzitoare pentru a parcurge această cale spre Împărăţia lui Dumnezeu. În Evanghelia după Ioan citim că „harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”.
De asemenea, Mântuitorul ne îndeamnă să trăim în adevăr şi să mărturisim adevărul, pentru că „adevărul ne face liberi”. Înţelegem aşadar că trăind în adevăr trăim de fapt în Duhul lui Dumnezeu, opusul adevărului fiind minciuna, despre care se spune în Sfânta Scriptură că vine de la diavol.
În Epistola către corinteni Sfântul Apostol Pavel spune că „Dumnezeu nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr”. Tot acolo suntem sfătuiţi astfel: „Lepădându-ne de cele ascunse şi ruşinoase, să nu umblăm întru viclenie, nici să prefacem cuvântul lui Dumnezeu, căci numai prin arătarea adevărului ne facem pe noi înşine cunoscuţi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor”, menționează preotul vrâncean Ion Drag. (vezi)
Raisa Plăieșu, pentru Traditia.md