În toamna multașteptată, când printre frunzele copacilor a plecat deja căldura de vară, parcă totul în jur s-a liniștit și pașii nu se mai grăbesc așa ca altădata și chipul omului nu mai caută acea umbra ca să-și răcorească sufletul sub umbrelele copacilor.
Pășesc încet pe aleile parcului, fără să mă grăbesc și-mi duc pașii într-acolo, pe unda lecturii vizuale și cu privirile mă însetez din natură – creația Lui Dumnezeu, încercând să deslușesc limbajul frunzelor, limbajul legănării ramurilor, limbajul valurilor de apă, limbajul tăcerii acestei lumi care forfotește grăbită înainte și înapoi… Merg fără să observ sau să cercetez pe cineva, că gândurile vorbesc cu toată natura din jur în diferite limbi, mă adâncesc în ipostaza privirii ce se înalță spre cer, vorbind cu Dumnezeu prin rugăciune…
Din clipele de meditație, deodată am fost surprinsă de un plans jalnic și tremurător care m-a făcut să dau atenție, să aflu ce se întâmplă. Pe o bancă, nu departe plângea o femeie și nu am putut să nu mă apropii de ea și s-o întreb:
– Ce s-a întâmplat? Să vă ajut cu ceva? De ce plângeți atăt de tare?..
– Mă doare sufletul și nu mai pot trăi pe acest pământ, să văd atâtea nedreptăți! Cum poate acel om pe care îl iubești atât de mult să plece cu o altă femeie? Cum poate, dacă știe că îl iubesc foarte mult!? Și doar el mi-a spus că nu poate trăi fără mine pe această lume!..
– Și dumneavoastră credeți în cuvintele acelui om care v-a promis „marea cu sarea”? Da, cuvintele au puterea lor, dar poartă diferite sensuri, diferite tematici! Omul le inventează, dar uneori nu-și dă seama cum le spune celuilalt om. Dacă erau spuse din suflet și vă iubea cu adevărat, nu avea cum să plece din calea vieții dumneavoastră.
– Doar mi-a promis!.. Nu mai vreau să-mi amintesc! Mi-e atât de greu! Mă doare sufletul, înțelegeți, sufletul mă doare, doamnă! Și nu știu ce să fac? Mă apasă aici, în piept! Mi se usucă gura, am obosit, nu mai pot! Mă doare sufletul!..
Priveam cu milă și multă compasiune la acea femeie și atât de mult m-a zguduit trăirea lăuntrică a sufletului ei, încât fără să vreau am cuprins-o puțin, zicându-i:
– Liniștiți-vă, totul va fi bine, doamnă! Poate e mai bine să spuneți o rugăciune și Domnul o să vă ajute mult să vă liniștiți! Iertați-l pe cel ce v-a părăsit, intrați în casa Domnului și povestiți-i toată durerea dumneavoastră și o să vă regăsiți.
Și am plecat mai departe să-mi continui pașii prin lecturile vizuale, însetându-mă din creația lui Dumnezeu…
Peste câteva zile mă întâlnesc cu aceeași femeie în același parc. Când m-a văzut, alerga spre mine, apoi m-a cuprins de parcă eram iubitul ei care o părăsi-se cu câtevai zile în urmă:
– Cum să vă mulțumesc, doamnă? M-ați ajutat atât de mult în cele mai grele clipe de viață! Am fost la biserică, așa cum mi-ați spus să fac și m-am rugat mult în fața Sfântului Altar, am aprins și lumânări! Și acasă m-am rugat mult! Dumnezeu mi-a șoptit ce să fac, dar principalul e că m-am liniștit!
– Mă bucur pentru dumneavoastră! Slăvit să fie Domnul! Mulțumiți-I lui Dumnezeu, nu mie!
– Dumnezeu există și am să mă rog pentru sufletul meu tot restul vieții! Slavă Ție, Doamne!
Priveam în ochii acelei femei și vedeam cum ardeau licărele credinței, iar ea îmi tot povestea minunile și bucuriile care le trăise în acele zile.
Sufletul omenesc este în centrul identității personale a unei ființe omenești. Se spune, că sunt numai două lucruri care rămân: Cuvântul lui Dumnezeu (Marcu 13:31) și sufletul omului, și aceasta pentru că, asemenea Cuvântului lui Dumnezeu, sufletul este un lucru nepieritor. Lucrul acesta ar trebui să ne pună pe gânduri și să ne uimească. Fiecare persoană pe care o întâlnești este un suflet veșnic. Fiecare ființă umană care a trăit vreodată a avut un suflet și toate acele suflete încă există într-un anume loc. Întrebarea este: unde-i acel loc?
Sufletele care resping dragostea lui Dumnezeu sunt condamnate să plătească pentru păcatele lor, veșnic, în iad (Romani 6:23). Dar sufletele care își recunosc păcătoșenia și acceptă darul iertării pline de har a lui Dumnezeu vor trăi veșnic lângă ape de odihnă, împreună cu Păstorul lor, fără să ducă vreo lipsă.
Sufletul omenesc este distinct de inimă, de duh și de minte. Sufletul omenesc este creat de Dumnezeu. Sufletul poate fi ferm sau nestatornic, poate fi pierdut sau salvat! Sufletul omenesc are nevoie de ispășire și este partea din noi care este curățită și apărată de adevăr și de lucrarea Duhului Sfânt. Iisus este marele Păstor al sufletelor noastre și trebuie să-i mulțumim în fiece zi.
Raisa Plăieșu pentru Traditia.md