Cine a simțit că a trăit o zi cu adevărat dăruită de Dumnezeu?.. Viața este un Dar de Sus. Dumnezeu este Ziditorul, este autorul vieții, este Cel ce a pus viața în om, cum ne relatează și Sfânta Scriptură: „Luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facerea 2:7). Dumnezeu este pentru orice creștin ortodox nu numai Creatorul vieții, ci și viața Însăși. În Vechiul Testament, Dumnezeu se prezintă în următoarele cuvinte: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieșire 3:14). Mântuitorul Iisus Hristos le spune și Apostolilor în Noului Testament: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6).
Cineva ne deschide pleoapele ochilor în fiece zi și ne aprinde candeluțele de viață ale privirilor noastre, apoi ne salută în șoapte cu „Bună dimineața”. Dar noi aceste clipe nu le simțim, nu le vedem, nu auzim cuvintele duioase de salutare…
O putere ne ridică, ne așează tălpile pe pământ, apoi ne îndeamnă să continuăm călătoria noastră pe pământ, tot șoptindu-ne în cuget ce avem de făcut. De fiecare dată suntem încrezători în sine, sperăm că noi singuri, din senin, așa ne-am ridicat și am început să facem primii pași de dimineață.
Cineva ne pune pe masă „pâinea cea de toate zilele”, apoi aghiasma ca să ne înseteze lutul și fluviile de sânge din noi. Dar, mereu grăbiți, că nici rugăciunea de dimineață nu o mai spunem, nici cea de mulțumire, că nu avem timp, că trebuie să facem ascultare Domnului, dar nu ceasului… Privim prin geam unde viața ne așteaptă și noi trebuie să plecăm într-acolo.
Apoi intrăm în turma lumii din stradă până ajungem la semaforul roșu, care ne amintește că viața e scurtă, dar dacă vrem să fie mai lungă, așteptăm verdele primăverii care va învia de-atâtea ori în viața noastră prin Răstignirea lui Iisus Hristos. Pașii merg atât de grăbiți, că nu luăm aminte c-am trecut pe lângă lăcașul sfânt al Domnului și am scăpat din vedere să ne închinăm sau poate, cel puțin, să pășim pragul, să ne închinăm la icoanele sfinte, apoi să aprindem niște făclii cu dor de sănătate, de pace, cu dor de acei care au plecat la cer. Ne grăbim la serviciu, că acolo trebuie să fim mai conștienți de ceasurile de muncă pe care trebuie să le facem, că Doamne ferește, șefii de la serviciu să permită subalternilor să asiste la vreo Sfântă Liturghie, că legea nu prevede așa ceva.
Îmi povestea o doamnă cum, o dată lipsind niște ore de la serviciu, a fost la Sfânta Liturghie. Păi, cei care au întrebat-o au rămas cu ochii țintă pe ea, zicându-i: „Doamnă, nu aveți ce face! Acesta nu este motiv, că legea nu prevede așa ceva și-apoi trei ore lipsite fără motiv vă eliberează din serviciu. Lipsa dvstră nemotivată o vom discuta la Consiliul director…”. Evident că femeia a rămas frapată de acest răspuns, dar nu s-a speriat că o vjr elibera din serviciu, dar îmi povestea cu tângă, căci s-a întristat de sufletele întunecate ale acestor oameni care o numeau cu fel de fel de cuvinte proaste. Câtă necredință, câtă pizmuire, cât neadevar! Apoi tot ea îmi povestește, că în acele momente un foc mare ardea ea, atunci le-a aruncat un jăratec, spunându-le: „Mai bine ați sfinți lăcașul instituției voastre, că tare e plin de măscăreli și bârfe! De-atâta aici oamenii se îmbolnăvesc și mor pe rând, că majoritatea nu-și găsesc liniștea sufletească, alții de aici pleacă cu supărări și certuri, că nu le-ați făcut niciodată dreptate! Și cine răspunde de toate acestea?…”.
Toată ziua pașii aleargă încolo-încoace la serviciu și chiar dacă sunt diferite confruntări, certuri fel de fel, nimeni nu-și cere iertare, se umilesc unii pe alții, că toate funcțiile sunt deținute de cei mai incapabili și proști oameni pregătiți în toate domeniile de profil, căci la putere e cumetrizmul, rudenia, lingușia, prostia omeneasca… Sclavie adevărată și supunerea omului către om.
Numai cei ce poartă cu ei o iconiță în gentuță, mir, o cărticică de rugăciuni sunt cu adevărați creștini. Că la serviciu să pui pe perete o icoană a Maicii Domnului sau a lui Iisus Hristos e o rușine, așa consideră unii, cei întunecați, îndepărtați de Dumnezeu, cei care nu mai calcă pragul bisericii cu anii.
Chiar și atunci când ne naștem sau ne aflăm pe pat de spital în ultimile clipe de viață, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru darul zilei, pentru darul vieții ce ne-a dat!
Seara când ne întoarcem acasă și înainte de culcare nu știm să-i mulțumim Domnului pentru ziua ce a trecut, pentru darul vieții de o zi dăruită nouă. Cine a simțit, că a trăit o zi cu adevărat dăruită de Dumnezeu?…
Raisa Plăieșu