Omul vine pe lume fără să știe cât va dura călătoria sa, ce drumuri va străbate, câte bucurii va cunoaște și câte încercări va trebui să înfrunte. Se naște cu mâinile goale, dar cu o lume întreagă înaintea sa, cu posibilitatea de a iubi, de a dărui, de a construi și de a lăsa după sine o urmă de lumină. Dar oare ne întrebăm suficient de des: de ce am venit pe acest pământ? Încotro mergem? Ce rost are viața noastră și ce trebuie să lăsăm în urma trecerii noastre?
Călătoria omului pe pământ nu se măsoară numai în ani, distanțe parcurse, averi acumulate sau realizări profesionale. Ea se măsoară în fapte, în iubire, în bunătate, în adevăr și în capacitatea de a rămâne om chiar și atunci când viața îl pune la încercare. Unii oameni călătoresc pentru a descoperi lumea, alții pentru a-și găsi rostul, pentru a-și împlini visurile sau pentru a-și schimba destinul. Însă cea mai importantă călătorie este cea dinspre exterior spre interior, aceea în care omul ajunge să se cunoască pe sine. Putem străbate continente, putem admira frumusețile lumii, putem întâlni sute de oameni, dar dacă nu descoperim pacea din suflet, dacă nu învățăm să iubim și să iertăm, riscăm să rămânem străini de adevăratul sens al existenței.
Nicio călătorie nu este lipsită de obstacole. Pe drumul vieții întâlnim despărțiri, pierderi, suferințe, nedreptăți, dezamăgiri și momente în care simțim că nu mai avem puterea să mergem înainte. Dar tocmai în asemenea clipe descoperim cât de puternic este sufletul omenesc.
Suferința nu trebuie căutată și nici considerată o pedeapsă, însă poate deveni o lecție despre răbdare, compasiune și solidaritate. Uneori, omul care a trecut prin întuneric învață să prețuiască mai mult lumina. Cel care a cunoscut singurătatea înțelege cât de importantă este o mână întinsă. Cel care a suferit poate deveni sprijin pentru suferința altuia. Adevărata biruință nu este să nu cazi niciodată, ci să nu-ți pierzi omenia atunci când te ridici.
Din perspectiva credinței creștin-ortodoxe, viața pământească este un dar al lui Dumnezeu și o pregătire pentru veșnicie. Omul nu este chemat doar să trăiască, ci să-și sfințească viața prin credință, iubire, rugăciune, smerenie și fapte bune. Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” (Ioan 14:6). Aceste cuvinte ne arată că adevărata călăuză a existenței noastre nu este bogăția, puterea sau gloria lumească, ci apropierea de Dumnezeu și trăirea în adevăr. Rugăciunea ne ajută să găsim liniștea, credința ne dă puterea de a continua, iar iubirea ne apropie de semenii noștri.
Ce lăsăm în urma noastră? Poate că aceasta este una dintre cele mai importante întrebări ale existenței: ce va rămâne după ce noi nu vom mai fi? Nu vom lua cu noi casele, funcțiile, banii sau titlurile cu care ne-am mândrit. Vor rămâne însă amintirile oamenilor pe care i-am ajutat, cuvintele prin care am încurajat, lacrimile pe care le-am șters și binele pe care l-am făcut fără să așteptăm răsplată. Un om poate să nu lase în urma sa averi, dar poate lăsa o moștenire sufletească neprețuită: o carte, o poezie, o rugăciune, o faptă de milostenie, o lecție de viață sau un suflet salvat de la deznădejde. Aceasta este adevărata bogăție a unei existențe.
Cât de trist este să întâlnim oameni care își petrec viața alergând după lucruri trecătoare, uitând să privească cerul, să asculte cântecul păsărilor, să admire o floare, să ofere un zâmbet sau să spună celor dragi cât de mult îi iubesc! Uneori, ne grăbim atât de mult să ajungem undeva, încât uităm să ne întrebăm dacă drumul pe care mergem este cel potrivit. Și apoi tovarășul nostru de drum este mobilul care ne însoțește peste tot… Să nu așteptăm bătrânețea pentru a deveni înțelepți, suferința pentru a învăța să fim milostivi și despărțirea pentru a înțelege valoarea celor dragi. Să trăim fiecare zi cu responsabilitate, să facem binele atunci când avem ocazia și să nu amânăm iubirea pentru o altă zi.
Care este rostul călătoriei noastre pe pământ? Sensul călătoriei pe pământ nu este să ajungem primii, să fim mai bogați decât ceilalți sau să ne construim un piedestal de pe care să privim lumea. Scopul ei este să devenim oameni mai buni, să ne apropiem de Dumnezeu, să învățăm să iubim, să iertăm, să dăruim și să contribuim la binele comunității în care trăim. Fiecare om este un călător cu propriul său drum, cu propriile încercări și cu propriile responsabilități. Important este ca, la capătul acestei călătorii, să putem privi în urmă fără rușine, cu recunoștință pentru viața primită și cu bucuria că nu am trecut nepăsători pe lângă suferința altora.
Nu contează numai cât de lungă este călătoria noastră pe pământ, ci câtă iubire, lumină și bunătate lăsăm în urma pașilor noștri!
Ași mărturisi un gând de suflet: „Am venit pe pământ nu pentru a cuceri lumea, ci pentru a învăța să iubesc. Nu pentru a număra anii, ci pentru a da sens fiecărei clipe. Iar atunci când pașii mei se vor opri, mi-aș dori ca undeva, în sufletul unui om, să mai pâlpâie o lumină pe care am aprins-o eu.”
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md
