Zilele trecute, doi experți cu experiență, care au mâncat destulă pâine amară în viața politică și economică a Moldovei – doi foști conducători ai țării – s-au contrazis în privința libertății de exprimare și, fără să-și propună, au descris starea ei actuală mai exact, s-ar părea, decât multe rapoarte internaționale.
Ex-președintele Parlamentului, Dumitru Diacov, a judecat simplu: iată-ne, stăm într-un studio de televiziune, discutăm despre tot ce ne vine în cap, nu ne întrerupe nimeni, vorbim nestingheriti în rusă. Se mai poate oare susține, în aceste condiții, că în Moldova nu există libertate de exprimare?
Ex-viceprim-ministrul Alexandr Muravschi nu a încercat să conteste ceea ce părea evident. În Rusia, a spus el, un om poate fi arestat pentru o opinie exprimată public. În Moldova nu există, deocamdată, ceva asemănător. În schimb, la noi au fost deja închise posturi de televiziune fără o hotărâre prealabilă a instanței, fluxul informațional este treptat reformatat, iar unele organizații, chemate formal să protejeze societatea de minciună, descoperă această minciună, în mod surprinzător, mai mult de o singură parte a baricadei politice. Muravschi a numit ceea ce se întâmplă nu dictatură, ci „curățarea spațiului informațional”.
Disputa este interesantă prin faptul că are dreptate și Diacov și Muravschi.
În Moldova, într-adevăr, poți critica puterea. Se poate, bunăoară, publica acest articol. Poți merge la un post TV și afirma că președintele greșește, că guvernul nu face față, că parlamentul adoptă legi proaste. Deocamdată, nimeni nu stă în spatele tău cu un creion roșu sau cu un instrument și mai convingător. Dar se prea poate că noi căutăm cenzura acolo unde se afla în secolul trecut. Puterea de azi nu are neapărat nevoie să interzică omului să vorbească. E mult mai eficient să procedezi în așa mod, încât unele voci să fie auzite mai bine decât altele, unele redacții să se simtă mai sigure decât altele, unele greșeli să fie numite dezinformare, iar altele să rămână simple greșeli. Atunci libertatea de exprimare rămâne, formal, la locul ei. Se schimbă doar contextul ei de existență.
Vremuri bune, pe când televizorul era, pur și simplu, deconectat
Totul a început mult mai prozaic și mai brutal. În decembrie 2022, în perioada stării de urgență, Comisia pentru Situații Excepționale a suspendat licențele a șase posturi de televiziune. În octombrie 2023, aceeași soartă a lovit altele șase. Se consideră că, în total, în Moldova au fost închise 15 posturi TV, fără a pune la socoteală zeci de site-uri de știri. Statul a avut argumentele sale serioase: agresiunea rusă împotriva Ucrainei, dezinformarea, finanțarea netransparentă, tentativele de ingerință externă în politica moldovenească. Ar fi absurd să negi existența acestor amenințări.
Problema se ascundea însă în alt loc: sancțiunile de o gravitate extremă împotriva mijloacelor de informare în masă au fost aplicate prin decizii administrative, fără un control judiciar prealabil. Ulterior, Amnesty International a ajuns la concluzia că suspendarea licențelor s-a făcut fără o transparență și o supraveghere judiciară suficiente, iar măsurile de urgență nu corespundeau pe deplin cerințelor de legalitate, necesitate și proporționalitate. Organizația respectivă remarcă și angrenarea ulterioară a unei părți din acest mecanism în legislația țării.
Se poate discuta la nesfârșit despre calitatea posturilor TV închise. Eu însumi am fost angajat la anumite posturi de televiziune destul timp, încât să nu idealizez audiovizualul moldovenesc. Însă dreptul fie că există și pentru cei care ne sunt antipatici, fie încetează destul de repede să mai fie drept. Aici apare primul detaliu al viitorului sistem. Mai întâi, statul a învățat să ne deconecteze. Apoi, a învățat să facă același lucru fără întrerupător.
De la starea de urgență la starea de normalitate
Starea de urgență trebuia să se încheie, prin definiție. Însă deprinderea administrativă a supraviețuit stării excepționale. Tocmai această schimbare este important de reținut.
La 24 august 2026, Parlamentul a adoptat o nouă lege a presei. Oficial, scopul ei este unul pe deplin europenesc: garanții privind libertatea de exprimare, independența redacțională, transparența proprietății, pluralismul și securitatea jurnaliștilor. Multe prevederi ale legii sunt, într-adevăr, necesare. Dar și mai ispititoare este istoria elaborării actului normativ.
Am scris la vremea potrivită despre construcția inițială ingenioasă, care prevedea înregistrarea presei scrise și online într-un registru special al Ministerului Culturii. În varianta trimisă spre avizare Comisiei de la Veneția, înregistrarea era obligatorie. În urma criticilor, proiectul a fost modificat substanțial: înregistrarea a devenit benevolă. Prin urmare, a susține astăzi că o entitate media neînregistrată este interzisă sau e în afara legii ar fi un neadevăr. Tocmai aici vreau să revin pentru câteva clipe la afirmațiile dlui Diacov.
Da, libertatea există. Un post TV sau un ziar nu este închis pentru lipsa lui din registru. Un site își poate continua activitatea. Un jurnalist e în drept să publice. Însă controlul modern rar începe cu cuvintele „e interzis!” Mult mai ademenitor este cuvântul “benevol”. Ești liber să te înregistrezi ori nu. Poți obține de bună voie un statut prevăzut de lege. Intri în sistemul avantajelor de stat deliberat. De bună voie poți ajunge acolo unde se concentrează treptat banii, oportunitățile și recunoașterea.
Comisia de la Veneția a atras în mod deosebit atenția asupra incertitudinii juridice a modelului inițial de înregistrare și asupra rolului excesiv al Ministerului Culturii în definirea procedurii. Omului i se lasă alegerea ușii. Doar că o ușă se poate dovedi, cu timpul, mai largă decât celelalte. Nu mai este vorba de o interdicție, ci de arhitectura coridorului.
Statul devine extrem de atent la persoana jurnalistului
Și mai elocventă este istoria cu freelancerii.
În procesul de elaborare a legii s-a discutat un sistem de înregistrare a jurnaliștilor independenți. Comisia de la Veneția a avertizat, în speță: înregistrarea nu trebuie să se transforme într-o condiție pentru obținerea statutului de jurnalist, iar colectarea datelor cu caracter personal de către stat poate crea tocmai acel chilling effect – efectul de intimidare și descurajare, atunci când omul are încă dreptul să vorbească, dar începe deja să își calculeze din timp consecințele.
Nu e vorba aici de o simplă chestiune tehnică. Statul are dreptul să știe cui i-a alocat o subvenție bugetară. Statul are dreptul să ceară transparența proprietății media. Dar atunci când statul cere imperativ o listă nominală a lucrătorilor mass-media, jurnalistul își poate pune o întrebare profesională firească: de ce vă trebuie numele, anume numele meu? Nu pentru că după ușă ar sta deja un polițist. Ci tocmai pentru că acesta urmează, cel mai probabil, să apară din minut în minut…
Privatizarea cenzurii
Aici începe o construcție pur moldovenească și mai curioasă. O parte din funcțiile proprii guvernului se propune să fie îndeplinite nu de un funcționar de stat, ci de structuri profesionale neguvernamentale. La prima vedere – o soluție excelentă. Comunitatea jurnalistică se autoreglementează.
Comisia de la Veneția a descoperit însă o ciudățenie juridică neplăcută: Consiliului de Presă, o organizație neguvernamentală, urma să-și atribuie legal funcții cu caracter public și administrativ, în timp ce statutul său, mecanismele de răspundere și garanțiile privind pluralismul intern rămâneau insuficient definite.
Semne de întrebare serioase ridica rolul preconizat al Consiliului de Presă în constituirea organelor de conducere ale furnizorului public de servicii media. Experții europeni au avertizat cu privire la riscul unei dependențe excesive de o singură organizație neguvernamentală. Iar aici mecanismul devine aproape elegant. Când jurnalistul este evaluat de stat – suspectăm un control statal. Când jurnalistul este evaluat de alți jurnaliști, se pare că nu ai pe cine suspecta. Deși, pentru cel evaluat, rezultatul diferă uneori doar prin denumirea instituției. Astfel cenzura secolului XXI capătă o calitate foarte comodă: statul nu mai trebuie să producă de unul singur toată mizeria restrictivă.
Cel mai ieftin cenzor se află în interiorul redacției
Însă adevărata cotitură nu se produce nici măcar în acest loc. Poanta a fost bine descrisă de Amnesty International.
Într-un studiu publicat în noiembrie 2025, organizația vorbește despre autocenzura din rândul unei părți a presei moldovenești vădit proeuropene. Jurnaliști și reprezentanți ai sectorului media au mărturisit cercetătorilor reținerea de a critica prea dur partidul de guvernământ și teama de eventuale consecințe. Amnesty a consemnat, de asemenea, afirmațiile unor exponenți ai mass-media că o reflectare nefavorabilă puterii ar putea pune în pericol accesul la finanțările externe prin granturi.
Iată că abia aici sistemul restrictiv devine cu adevărat modern. Redactorul-șef nu e telefonat de sus. Nimeni nu-i dictează: asta să nu publicați! Nimeni nu-i trimite o listă de nume interzise. Factorul de decizie pur și simplu cunoaște bugetul pentru anul viitor. Știe cine finanțează proiectul. Știe cu cine e de dorit să nu strice relațiile. Știe ce alternativă politică este considerată o amenințare la adresa cursului european al țării. Și, într-o bună zi, descoperă că, înainte de apariția unui cenzor de stat, are deja în redacție unul propriu. Nesalarizat.
Să revenim acum la Muravschi.
Tocmai aici „curățarea spațiului informațional” invocată de el devine mai relevantă decât o acuzație obișnuită de cenzură. Pentru curățare nu este obligatoriu să distrugi toată informația indezirabilă. Este suficient să modifici condițiile de producție și de difuzare ale acesteia.
Adevărul cu destinație politică
Muravschi a oferit încă un exemplu – StopFals.
Pretenția sa constă în faptul că o organizație care declară că luptă împotriva falsurilor și manipulării este concentrată disproporționat pe politicienii din opoziție, în timp ce afirmațiile false sau inexactitățile exponenților puterii devin mult mai rar obiectul unei atenții similare.
Aici evit cu bună știință să transform obiecția lui Muravschi într-un fapt stabilit, în lipsa unei analize cantitative separate a publicațiilor StopFals.
Însă problema în sine este mult mai amplă decât cea raportată la o singură organizație.
Ce se întâmplă cu verificarea faptelor (fact-checking-ul) atunci când societatea începe să bănuiască o selectivitate politică chiar din partea celui care verifică?
Verificarea faptelor există tocmai pentru că cetățeanul nu este obligat să creadă politicianul. Însă, prin urmare, el nici nu este obligat să creadă cu ochii închiși pe omul care verifică politicianul. Altfel, nu facem decât să mutăm dreptul la adevărul în ultimă instanță dintr-un birou în altul. Problema nu constă în existența StopFals. Problema apare în momentul în care societatea încetează să mai întrebe: „Oare este adevărat?” – și începe să întrebe: „Cine a spus că anume acesta e adevărul?”
Dezinformarea există. Tocmai de aceea totul este mult mai complicat.
Aici este foarte ușor să cădem în cealaltă extremă. Dezinformarea rusă – și nu numai cea rusă – există. Tentativele de influență externă asupra politicii moldovenești există. Știrile false există. Banii care se investesc în manipularea politică sunt, de asemenea, cât se poate de reali.
De aceea, statul este obligat să protejeze spațiul informațional. Dar tocmai aici e ascunsă capcana. Cu cât amenințarea este mai reală, cu atât este mai ușor să justifici mijloacele excepționale de luptă împotriva ei. Iar cu cât un mijloc excepțional este folosit mai mult, cu atât devine mai firesc să fie privit ca fiind unul obișnuit. În legislația moldovenească, dezinformarea are deja o definiție destul de detaliată. Comisia de la Veneția a recunoscut că definiția în sine este, în linii mari, compatibilă cu standardele internaționale. Comisia e îngrijorată de altceva: cine stabilește încălcarea, cât de independentă este autoritatea de reglementare și cât de proporțională este sancțiunea. Aceasta este o problemă mult mai serioasă decât o dispută primitivă privind existența dezinformării. Bineînțeles că există. Întrebarea e alta: cui i se eliberează licența pentru adevăr?
Diacov are dreptate, până una alta
Și acum, vorba colegilor: punct și de la capăt. Dumitru Diacov are dreptate. Moldova de astăzi nu este o țară lipsită cu totul de libertate de exprimare.
Potrivit Indexului RSF (Lectori Fără Frontiere) pentru anul 2026, ea ocupă locul 31 din 180 de țări. Mai mult, RSF consideră Moldova singura țară din Europa de Est care rămâne în categoria cu o stare „satisfăcătoare” a libertății presei. Organizația remarcă și scăderea influenței oligarhilor și a liderilor politici asupra liniilor redacționale în comparație cu anii precedenți.
Acest lucru nu poate fi ascuns. Altfel, am începe noi înșine să facem ceea ce le imputăm altora. În Moldova există redacții independente. Puterea este supusă unor critici dure. Politicienii din opoziție au un oarecare acces la emisie. Prezentul articol poate fi publicat. Diacov are dreptate.
Însă dreptatea lui Diacov descrie un rezultat recent. Avertismentul lui Muravschi arată direcția de mișcare a subiectului în cauză. Tocmai de aceea, disputa dintre ei este mai importantă decât explicația, dacă „avem ori nu libertate de exprimare”. S-ar putea ca însăși întrebarea să fie pusă greșit.
Cenzorul de care nu mai este nevoie
În secolul trecut, cenzura era ușor de recunoscut. Stătea la un anumit etaj, într-un anumit birou. Avea un creion roșu. Sublinia ideile subversive și își punea semnătura. Era un sistem primitiv, dar avea o calitate recunoscută: inamicul libertății de exprimare era bine vizibil. Modelul contemporan este mult mai manierat și mai sofisticat.
Există securitate națională. Există luptă împotriva dezinformării. Există autoritate de reglementare. Există sprijin de stat. Există finanțare prin granturi. Există registru. Există organizații profesionale. Există standarde corecte. Există surse incorecte. Fiecare detaliu luat separat poate fi absolut rațional și chiar necesar. Sistemul se naște din combinarea lor.
Și iată-ne din nou între Diacov și Muravschi. Diacov aprinde televizorul și vede un om care critică liber puterea. Muravschi nu se uită la televizor. El observă cine dobândește treptat dreptul de a decide ce televizor, adică ce post TV va rămâne deschis. Cărui post TV îi va fi mai ușor să existe, care dintre posturi va fi numit de încredere, cui i se vor repartiza subsidii ori donații și a cărui greșeală va fi declarată amenințare la adresa securității informaționale.
Eu numesc ceea ce se întâmplă dictatură. Alții cred că este un cuvânt prea tare. S-ar putea. N-ai de ce numi sistemul cu un cuvânt de speriat, dacă a apărut o modalitate “de catifea” de a obține un rezultat mult mai convenabil decât în condițiile dictaturii… Jurnalistul continuă să profeseze. Redacția continuă să activeze. Statul continuă să garanteze libertatea de exprimare. Doar că fiecare își află, treptat, locșorul său.
Libertatea de exprimare din Moldova nu a fost anulată. Ea este dresată, cum să se poarte frumos. Iar dacă procesul de instruire se va încheia cu succes, va dispare necesitatea închiderii mijloacelor de informare în masă. Ele vor conștientiza de sine stătător ce anume să lase deschis.
Valeriu Reniță