„Nu este nimic nou sub soare, dar este ceva vechi de care noi nu avem cunoștință.”
„E mai ușor de distrus un lucru pretinzându-se înlocuirea lui, fie aceasta printr-o parodie mai mult sau mai puțin grosieră, decât să se recunoască deschis că se dorește nimicirea lui.”
În prima parte a articolului de mai jos vor fi redate un șir de fapte din istoria Bisericii noastre din perioada sovietică, ce nu pot să nu izbească prin asemănarea cu aceea ce se întâmplă astăzi în Moldova, dar și în Ucraina. Dovadă că aceeași schemă duplicitară este folosită și acum pentru a slăbi ortodoxia din aceste țări ortodoxe, unde sunt prezente mișcări schismatice „legalizate” de Patriarhia Română și Patriarhia Constantinopolului. Puse la cale de către organele de stat și bazate pe impostori sau cler problematic, oportunist, trădător și „progresist”, care a căzut în schismă și a fost oprit din slujire pentru încălcarea canoanelor sau caterisit. Același proiect politic, doar că de această dată cu nuanțe naționaliste. Aceeași idee de substituire, aceeași urzeală și duh anticreștin.
În anul 1922 în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse a apărut o faimoasă mișcare schismatică numită „Renovaționism” (Обновленчество), inspirată, susținută și promovată de NKVD-ul sovietic (pe atunci GPU). Numită încă și „Biserica ortodoxă din URSS” sau „Biserica Vie”, ea a avut menirea de a înlocui ierarhia canonică a Bisericii Ortodoxe Ruse – în primul rând pe Patriarhul Tihon al Moscovei – cu un cler docil și direct controlat de regimul bolșevic ateist.
Chiar dacă la nivel oficial „reînnoitorii” doreau reformarea și „modernizarea” Bisericii Ruse (destituirea patriarhului, o nouă „simfonie” cu statul, trecerea la noul calendar, căsătoria episcopilor, a doua căsătorie la preoți, slujba în limba rusă, mutarea prestolului în mijlocul bisericii, etc.), ei au devenit unelte efective în politica anti-bisericească a regimului, ce în esență căuta și dorea distrugerea completă a Bisericii Ortodoxe Ruse, care către sfârșitul anilor treizeci ai secolului trecut a rămas cu aproximativ o sută de lăcașe deschise, fără de nicio mănăstire, nicio instituție de învățământ teologic și doar cu patru ierarhi nearestați ce mai puteau să-și exercite funcția.
Inițial ideea acestei schisme îi aparținea lui Lev Troțki, cel mai important ideolog sovietic alături de Lenin. La începutul anului 1922 el a prescris scenariul după care trebuia să lucreze puterea sovietică în privința Bisericii Ortodoxe care, potrivit bolșevicilor, rămânea a fi ultimul bastion al vechiului regim monarhist care trebuia abolit. Dacă la începutul dominației bolșevice s-a încercat distrugerea Bisericii deodată și pe de-a-ntregul, ceea ce nu s-a reușit (deși deja au fost împușcați circa treizeci ierarhi), atunci Troțki a propus o schimbare de tactică. Desființarea să se producă din interior. Pentru aceasta, scria el, Biserica trebuia să se împartă în două aripi: „veche – monarhistă” și „nouă – progresistă și revoluționară” ce dorea să colaboreze cu regimul sovietic și să-i urmeze prescripțiile. A doua trebuia să preia puterea primei structuri. Astfel se dorea ca Biserica să fie distrusă pe bucăți, și anume o parte să o distrugă pe alta, ca după aceea și pe aceasta ultima statul să o răpună într-un final. Un plan extrem de cinic, prescris de niște „porți infernale”. Conform vechiului adagiu: „divide et impera”.
„Renovaționiștii” formau o structură bisericească nouă, ancorată mai mult în politic și la ideea uzurpării puterii bisericești. Activitatea acesteia a mers după un scenariu elaborat de Biroul politic al partidului bolșevic, fiind controlată de serviciul secret sovietic.
În anii 1922-1923 această mișcare schismatică împreună cu organele de stat au putut pune stăpânire pe majoritatea parohiilor din URSS, încercând efectuarea unei „revoluții bisericești”. Aceasta se întâmplaseră din cauza arestului și izolării Patriarhului Tihon, dar și din cauza susținerii și implicării mai multor episcopi în această schismă (dar care ulterior vor aduce pocăință pentru aceasta). Un cuvânt decisiv a avut de spus poporul credincios, care nu a susținut pe „reînnoitori”, căci bisericile ocupate de schismatici stăteau goale, oamenii nu mergeau la „slujbele” acestora. Iar „renovaționiștii” din aceste considerente închideau bisericile și le predau statului, și plecau mai departe să ocupe alte biserici care mai aveau enoriași activi (a se vedea în acest sens Ucraina de astăzi). Preoții care nu doreau să intre în schismă au fost arestați sau chiar omorâți. Astfel bolșevicii realizau închiderea „voluntară” a bisericilor, conform dorinței „poporului muncitor”. Este cunoscut faptul că membrii structurii schismatice susțineau indirect arestarea și omorârea clerului canonic, rămas fidel Patriarhiei Moscovei. Prin acțiunile și retorica lor au contribuit la represaliile contra clerului Bisericii Ortodoxe. În august 1922 a fost condamnat la împușcare Mitropolitul de Petrograd și Gdov – Veniamin (Kazanskii) (și alții cu el), în esență pentru faptul că a refuzat să-i susțină pe schismatici. A fost canonizat în 1992.
Deci într-un final existau două structuri bisericești paralele: „renovaționiștii” și „tihonoviștii” – denumire ce a fost dată de primii celor din Biserica canonică oblăduită de Patriarhul Tihon, care până la moartea sa survenită în 1925 a reușit ferm să condamne schisma din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse și să cheme poporul creștin să nu aibă nici o comuniune cu susținătorii acesteia.
Din cauza dorinței de putere și luptei pentru ea, liderii mișcării au început să se certe între ei, iar ceea ce-i unea a fost anume ura comună față de Patriarhul Tihon și de acei care i-au rămas fideli, lui și Bisericii Ortodoxe canonice. „Biserica vie” a fost de fapt denumirea celui mai extremist grup din cadrul mișcării „reînnoitorilor”, devenind ulterior o schismă în interiorul schismei, și nu unica.
Printre altele, mai sunt detalii ce se merită de menționat: schismaticii la pseudo-soboarele sale (din 1923, 1925) doreau să ofere „autocefalie” bisericii „renovaționiste” din Ucraina, ultima chiar și-a declarat-o de sine stătătoare. Și plus la asta, merită o atenție aparte anume susținerea directă pe care a arătat-o schismaticilor Patriarhia Constantinopolului (cât și cele ale Alexandriei și Ierusalimului, influențate fiind de Fanar), care a participat (cu susținerea statului turc) în această schemă vicleană a puterii sovietice, implicându-se în tulburarea bisericească iscată și în încercarea de „dezarmare” a Patriarhului Tihon. Astfel, Fanarul s-a folosit de situația grea din Rusia pentru a slăbi Biserica Rusă și a-și întări propriile poziții pe aceste teritorii cu posibilitatea „legalizării canonice” a bisericii schismatice (au fost documentate mai multe cazuri de coslujire între „renovaționiști” și preoți reprezentanți ai Patriarhiei Constantinopolului).
Biserica Română cu sprijinul statului român a acționat asemănător pe teritoriul Basarabiei în 1918, preluând Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului în mâinile sale și evacuând forțat peste Nistru pe ierarhii canonici ai locului care nu au dorit să treacă în cadrul Bisericii Române. Exact ca și astăzi: anume conjunctura politică-socială complicată din Rusia și zona aferentă ei influențează mișcările „mioritice” de înaintare ale românilor în Basarabia (aducem aminte că în 1917 în Imperiul Țarist s-a produs Revoluția din februarie în urma căreia conducerea statului a fost abuziv preluată de „Guvernul provizoriu”, după care a urmat lovitura de stat din octombrie când bolșevicii preiau puterea în mâinile sale, instalează „dictatura proletariatului” și omoară toată familia regală în vara anului următor). Există publicată în acest sens și o scrisoare de protest a Patriarhului Tihon către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române referitor la anexarea de către ea a Eparhiei de Chişinău a Bisericii Ortodoxe Ruse (scrisă în 1918, o găsiți la sfârșitul acestei culegeri de documente).
Niște fragmente din această scrisoare (p. 143):
„Biserica Română, prin decizia sa unilaterală, întreprinsă fără acordul Bisericii Ruse, nu avea dreptul să decidă soarta Eparhiei de Chişinău în sensul subordonării acesteia puterii sale, după ce Basarabia Ortodoxă, în decurs de o sută de ani, a constituit o parte indispensabilă a corpului bisericesc rus: un asemenea mod de acţiuni ale Sfântului Sinod Român contravine în egală măsură şi spiritului dragostei creştine, şi străvechilor indicaţii canonice şi obiceiurilor sfinte ale Bisericilor Ortodoxe. Referinţa la faptul că, chipurile, unificarea politică întotdeauna aduce după sine şi unificarea bisericească nu poate, în cazul dat, servi drept justificare pentru autoritatea Bisericească Română, în primul rând, pentru că ea nu este justificată ca atare de istorie şi, în al doilea rând, pentru că un asemenea punct de vedere se plasează pe confundarea vieţii bisericeşti şi a celei politice, eterogene prin însăşi esenţa lor. Sabia statului nu poate, după cum se ştie, cu de la sine putere, să determine hotarele Bisericilor Locale: limitele jurisdicţiei ultimilor întotdeauna se stabileau prin normele canonice cunoscute, prin decizii speciale ale soboarelor sau acorduri reciproce dintre unele Biserici. În cazul dat, nu a fost prezentă nici una din aceste condiţii. În plus, nici chiar actul de unire a Basarabiei la Regatul Român, după cum am afirmat-o Noi şi anterior, încă nici pe departe nu este unanim recunoscut din punct de vedere internaţional şi poate fi supus revizuirii la totalizarea finală a rezultatelor războiului mondial.
[În acest sens, într-o altă scrisoare (din 23 mai 1918) adresată Mitropolitului Pimen (Georgescu) al Moldovei și Sucevei, Patriarhul Tihon scrie: ”Malorossia a fost alipită la Statul Moscovit în anul 1654, dar aceasta nu a împiedicat Bisericii ei să rămână timp de 32 de ani după actul politic menţionat sub jurisdicţia Patriarhului de Constantinopol; în pofida nenumăratelor rugăminţi ale puterii bisericeşti şi lumeşti de la Moscova privind transmiterea Mitropoliei Kievului sub oblăduirea Patriarhului Moscovei, Patriarhii Ecumenici mult timp nu cedau Moscovei drepturile sale asupra Malorossiei, până când, în sfârşit, Patriarhul Dionisie nu a rezolvat această problemă într-un sens benefic pentru Biserica Rusă în cadrul unui Sobor special convocat pentru aceasta”. (pag. 142)]
[Dar să revenim la scrisoarea către Sinodul român:]
Separând prin forţă de la Biserica din întreaga Rusie Eparhia de Chişinău ca o parte din patrimoniul ce Îi aparţine, autoritatea bisericească Română nu doar a încălcat cinul şi ordinea stabilite din vechime, dar a introdus tulburare şi ispită în viaţa şi conştiinţa clerului şi turmei bisericeşti din Basarabia, care în propria lor conştiinţă nu pot să nu se simtă obligaţi la supunere canonică autorităţii ierarhice Ruse, însă de fapt trebuie să se afle sub conducerea episcopilor români, care sunt susţinuţi în pretenţiile sale asupra Bisericii din Basarabia de către puterea română militară şi civilă.
Cererea înaintată de Sfântul Sinod Român arhiepiscopului Anastasie [Gribanovski] şi episcopilor Gavriil [Cepura] şi Dionisie [Sosnovski], de a se despărţi împreună cu păstoriţii săi de la Biserica din întreaga Rusie şi de a se supune jurisdicţiei Bisericii Române, fiind anticanonică prin esenţă, înseamnă, totodată, şi un atentat la libertatea conştiinţei lor arhiereşti, care nu putea admite derogare de la datoria jurământului depus de dânşii la hirotonie. Ca atare, atmosfera în care episcopii Gavriil [Cepura] şi Dionisie [Sosnovski] au părăsit Basarabia poartă un caracter de izgonire forţată a lor din propria eparhie, deoarece ei au fost la limită constrânşi de termenul acordat pentru lichidarea treburilor de serviciu şi ale celor personale şi nici n-au primit permisiunea să-şi ia rămas bun de la păstoriţii lor. (…)
Prezentând cele expuse spre atenţia de Dumnezeu iubiţilor episcopi ai Bisericii Române, comune în credinţă nouă, Noi nădăjduim că ei, precum se cuvine unor înţelepţi, vor primi fără restricţii ceea ce Ne obligă să le-o spunem sfânta Noastră datorie canonică şi se vor grăbi să părăsească acea cale periculoasă pe care au păşit ei acum în privinţa Bisericii din Basarabia şi care poate să aducă la grele şi triste complicaţii în relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe Rusă şi Română. Dacă totuşi aceasta nu va urma, dacă Biserica Română în pofida obiecţiilor înaintate de noi va încerca să-şi consolideze prin forţă poziţia, vom fi nevoiţi să întrerupem orice comunicare frăţească şi canonică cu Sinodul Român şi să transferăm prezentul caz spre judecată altor Biserci Ortodoxe.”
(Sfântul Ierarh Tihon al Moscovei)
În 1934 un alt „sinod” al „renovaționiștilor” declară Biserica patriarhală (care a anunțat oficial în 1927 loialitate față de statul sovietic), drept – „schismă eretică”. În exact aceeași schemă declarativă acționează astăzi și „Mitropolia Basarabiei” față de Biserica Ortodoxă din Moldova.
În anii treizeci ai secolului XX prigoana aparatului sovietic contra Bisericii devine și mai drastică, regimul nu mai face în acest sens diferență între aceste două structuri paralele și va începe reprimarea planificată a oricărei activități religioase.
Bunăoară viața Sfântului Ierarh Luca al Crimeei, redată sumar în cunoscuta sa autobiografie („Я полюбил страдания…” – „Am iubit pătimirea…”) descrie calea pătimitoare a ierarhului, prin prisma căreia poți întrevedea istoria cruntă a Bisericii Ortodoxe Ruse din acei ani. Ea a supraviețuit datorită Marelui Război pentru Apărarea Patrieie din 1941-1945 care a oprit prigoana devastatoare începută în perioada leninistă și ajunsă în puctul culminant la sfârșitul anilor treizeci. Și care prigoană va reveni într-un mod nou în perioada hrușciovistă.
Tot în anii 40 ai secolului XX puterea sovietică desființează definitiv „Biserica renovaționistă” și schisma care a dăinuit un sfert de secol va fi abolită. Statul a creat-o, statul a și stopat-o.
Toate aceste fapte succint redate nu pot să nu izbească prin asemănarea cu aceea ce se întâmplă astăzi în Moldova, dar și în Ucraina. Dovadă că aceeași schemă duplicitară este folosită și acum pentru a slăbi ortodoxia din aceste țări ortodoxe, unde sunt prezente mișcări schismatice „legalizate” de Patriarhia Română și Patriarhia Constantinopolului. Puse la cale de către organele de stat și bazate pe impostori sau cler problematic, oportunist, trădător și „progresist”, care a căzut în schismă și a fost oprit din slujire pentru încălcarea canoanelor sau caterisit. Același proiect politic, doar că de această dată cu nuanțe naționaliste. Aceeași idee de substituire, aceeași urzeală și duh anticreștin.
* * * * *
„Este mai accesibilă pocăința și adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu pentru preacurvari și criminali decât pentru un eretic și schismatic, mai ales dacă el e învățat și nevoitor.” (Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov)
Să ne oprim un pic la „Mitropolia Basarabiei”. Ea se autodeclară succesoarea Mitropoliei Basarabiei din perioada interbelică, când Arhiepiscopia Chișinăului și Hotinului din cadrul Bisericii Ruse a fost ocupată de administrația bisericească română, neschimbând nimic din forma de organizare bisericească „moștenită de la ruși”. S-a modificat doar denumirea (în 1925) și ierarhul, în rest același cler și specific rusesc al slujirii, care nu a fost schimbat. Deși s-a încercat introducerea noului calendar bisericesc, ceea ce a stârnit o și mai mare nemulțumire în rândul clerului și credincioșilor autohtoni care se opuneau acestei schimbări, plus lupta românilor, îndeosebi în anii treizeci, contra limbii slavone și limbii ruse folosite în biserică. În general tentativele de „românizare” a Bisericii din Basarabia în anii interbelici au suferit un eșec. Dar această temă merită o cercetare aparte.
Deci Mitropolia Basarabiei a fost pe vremea aceea unica structură bisericească ortodoxă pe teritoriul Basarabiei (continuatoarea Eparhiei de Chișinău și Hotin), formată de preoți aflați în cadru canonic, ne-opriți sau caterisiți, spre deosebire de cei de astăzi din organizația „Mitropolia Basarabiei”.
La fel cineva ar putea întreba de ce românii nu au efectuat în vremea ceea reunirea acestei structuri ecleziastice cu Mitropolia Moldovei (adică cum a fost odinioară, până la 1813)? Fiindcă probabil nu se putea, din mai multe pricini. Să „anulezi” o sută de ani de aflare a Bisericii Ortodoxe din Basarabia sub omoforul Bisericii Ruse ar fi fost o barbarie, care se încearcă de altfel a fi făcută astăzi printr-o abilă propagandă rusofobă, care nu poate aduce decât o schilodire de suflete.
Cea mai importantă afirmație ce trebuie combătută este anume această „succesiune” inventată între Mitropolia Basarabiei interbelică și organizația „Mitropolia Basarabiei” înregistrată oficial în anul 2002, în urma condamnării Republicii Moldova la CEDO în anul 2001, „mitropolia” câștigând judecata cu ajutorul cunoscutului avocat, pastor luteran – John. W. Montgomery.
În acest sens cică ar exista și un alt proces la CEDO, anume privind succesiunea canonică („juridică”) între aceste două mitropolii, care la nivel oficial au doar denumire comună și susținere din partea Patriarhiei Române. Chiar pe site-ul acestei organizații (formate în 1992 pe bază unui grup de preoți, în frunte cu un episcop vicar, trecuți în schismă și opriți din slujire de către ierarhii sub ascultarea cărora se aflau pe atunci) stă scris:
„Dar suferinţele Mitropoliei Basarabiei nu au luat sfârşit odată cu recunoaşterea şi intrarea ei în legalitate, deoarece a apărut o problemă nouă, problema succesiunii.
Mitropolia Basarabiei trebuia recunoscută de Guvern şi ca succesoare de drept a Mitropoliei Basarabiei dinainte de 1944, mai ales că, la 26 septembrie 2001, Guvernul Republicii Moldova aprobase, prin Hotărârea nr. 1008, modificarea introdusă în statutul Mitropoliei Moldovei (supusă canonic Patriarhiei Ruse) prin care aceasta era declarată şi recunoscută succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei.
La 2 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a anulat Hotărârea Guvernului nr. 1008 din 26 septembrie 2001; totuşi, chiar dacă Mitropolia Moldovei nu era recunoscută succesoarea juridică a Mitropoliei Basarabiei, actuala Mitropolie a Basarabiei era considerată doar succesoarea istorică, canonică şi spirituală a Mitropoliei Basarabiei de până la 1944. De aceea, la 7 mai 2004, Mitropolia Basarabiei a depus la CEDO o cerere împotriva Republicii Moldova pentru a fi recunoscută succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei de până la 1944. Dosarul are nr. 23125/ 04 şi a fost comunicat Guvernului Republicii Moldova la 29 iunie 2004. Când se va obţine recunoaşterea acestui fapt vor putea fi recuperate proprietăţile şi bunurile Mitropoliei Basarabiei, confiscate sau naţionalizate.”
Nu cunoaștem ce e cu acest dosar CEDO astăzi; se mai află el oare pe rol după atâția ani (aproape un sfert de secol)? Deși apare și fireasca întrebare cine este această Curte juridică – laică, străină, depărtată de ortodoxie și în general de credința creștină – ca să se pronunțe în asemenea cazuri, ce țin strict de dreptul canonic bisericesc? Această întrebare (despre succesiune) poate fi lămurită în primul rând în interiorul Bisericii Ortodoxe și între cele două patriarhii implicate. Până atunci preluarea denumirii, necăutând la susținerea Patriarhiei Române, este o uzurpare.
Oricum ar fi, „Mitropolia Basarabiei” și prietenii săi declară cu fermitate pretutindeni că e succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei interbelice. Acest drept însă aparține Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove care, după părerea noastră, este adevărata succesoare a mitropoliei din anii 1925-1940.
* * * * *
De unde vine energia „existențială” a acestor entități schismatice locale? Din:
= Resentimentul contra Bisericii Ortodoxe din Moldova (sau Bisericii Ortodoxe din Ucraina), pe care ei o numesc cu dispreț „Biserica Rusă” (sau „structura bisericească rusă”). Discursul lor în acest sens este plin de afect sectar și aplomb trufaș. Citind comunicatele lansate de organizația „Mitropolia Basarabiei” contra Bisericii Ortodoxe din Moldova, ușor se observă un stil banal de răutăcios, texte scrise de oameni încântați, în sensul rău al cuvântului, și căzuți în extremul politic;
= Închinarea la idolul naționalist (ceea ce în limbaj bisericesc se reduce la o erezie numită „etnofiletism”). În acest sens, discursul lor se învârte în jurul unor idei strict politice, pseudopatriotice și șovine (unionism, europenism, rusofobie etc.), cu inclinații partinice. Abundența de steaguri naționale în „slujbele” religioase, în cazul nostru: ale României. Ei chiar și Pristolul îl acoperă cu tricolor, veșmintele preoțești le fac din tricolor, ș.a.m.d.; aceeași tendință se observă și la schismaticii ucraineni. Astfel credința din scop servește pentru a fi mijloc.
= Banii care le sunt virați de stat, în cazul Moldovei – de statul român, care o recunoaște deschis, fără remușcări, prin diferiți politicieni români infatuați și „noi stăpâni” ai locului și situației. Mitropolitul Vladimir chiar în public a recunoscut că mulți preoți cad în această schismă anume din interese financiare. Iar dacă Patriarhia Moscovei ar încerca să susțină material preoții moldoveni (în special pe cei de la sate), asta s-ar socoti, la nivelul oficialităților fățarnice de partid, un gest criminal și interzis.
Și asta doar câteva surse interioare de „energie” pentru activitățile schismaticilor contemporani, surse deloc creștine. Ei depind direct de conjunctura politică dimprejur, ca și schisma sovietică abordată de noi mai sus. Fiind făcături politice cu înveliș religios, mișcările acestea au un scop dezbinător și anticreștin, ce îndepărtează poporul de mântuirea sufletului și de unirea cu Hristos Domnul, în Care nu este iudeu, nici elin.
Și astfel „rana netămăduită” a Bisericii Ortodoxe din Moldova a devenit „breșă hemoragică” în Biserica soră de peste Prut.
O singură culoare avem, fraților – roșul sângelui de Miel. Foc ce arde.
Hristos a înviat!
Iereu Anatolie Juraveli