Într-o lume grăbită, cu pașapoarte pline de ștampile și telefoane pline de contacte, mama rămâne adesea… singură. Copiii cresc, pleacă „pentru un trai mai bun”, pentru o șansă, pentru viitor. Plecarea nu este păcat. Uitarea, însă, da. La început, mama înțelege. Își șterge lacrimile cu colțul baticului și spune: „Lasă, mamă, du-te… să-ți fie ție poate bine”.
Dar anii trec. Telefonul sună tot mai rar. Vocea de la capătul firului devine grăbită: „Alo, ce mai faci, mamă?…” „Mult aș vrea să te văd, dragul mamei, ai grijă de tine…”, răspunde mama la alt capăt de lume. Și convorbirea se încheie repede, ca și cum dragostea ar fi devenit o factură care trebuie plătită lunar, nu o viață întreagă și tot așa se repetă aceleași convorbiri până dispar prin timp.
Mama nu cere mult. Nu cere bani, nu cere daruri scumpe. Cere prezență, o vizită, o mână pe umăr, o rugăciune spusă împreună. Dar de multe ori primește doar tăcere… sau, mai dureros, este când mama este „dată” într-un azil, ca un obiect prea greu de purtat. Și totuși, aceeași mamă a purtat nopți întregi febra copilului, a purtat grija pâinii, a purtat crucea familiei fără să se plângă. A fost prima care ne-a învățat semnul crucii și ultima care ne-a așteptat seara la poartă.
Domnul ne amintește: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”(Ieșirea 20:12), nu este un sfat, ci o poruncă. El nu spune: cinstește-i când îți este ușor, nici când ai timp, ci oricând.
Iar Sfântul Apostol Pavel avertizează dureros: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi, mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat și de credință” (1 Timotei 5:8).
Una dintre cele mai dureroase realități ale lumii contemporane este singurătatea mamelor rămase acasă, după ce copiii au plecat în alte țări. Plecarea, motivată adesea de nevoia unui trai mai bun, nu este în sine o greșeală. Însă uitarea, răcirea inimii și abandonul sunt semne ale unei crize morale și duhovnicești profunde.
Mama rămâne cu casa goală și cu inima îndurerată. Așteaptă nu daruri, ci prezență; nu bani, ci un cuvânt cald. Telefonul sună rar, iar dialogul se reduce uneori la o întrebare formală: „Alo, ce mai faci, mamă?” – o întrebare care, dacă e spusă fără timp și fără inimă, poate deveni mai dureroasă decât tăcerea.
Mama e un chip al jertfei și al răbdării. Sfinții Părinți au vorbit cu multă seriozitate despre datoria copiilor față de părinți, văzând în aceasta o temelie a vieții creștine. Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur afirmă limpede: „Nu este nimic mai sfânt decât părinții; cinstirea lor este temelia tuturor virtuților.”
Pentru marele ierarh al Antiohiei, nepăsarea față de părinți nu este o simplă lipsă de politețe, ci o ruptură a ordinii lăsate de Dumnezeu în lume. Mama, care a dat viață și a purtat grijă, devine astfel o „icoană vie” a iubirii jertfelnice. Sfântul Ierarh Vasile cel Mare întărește această idee, spunând: „Cei ce nu-și cinstesc părinții nu pot pretinde că Îl cinstesc pe Dumnezeu.” Cinstirea părinților nu se reduce la respect formal, ci înseamnă grijă concretă, apropiere, răspundere. Ea este un act de credință trăită.
Biserica nu condamnă soluțiile sociale atunci când ele sunt necesare. Însă Sfinții Părinți avertizează asupra pericolului dezumanizării relației dintre copii și părinți. Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune cu durere: „Când părinții ajung o povară pentru copii, atunci dragostea s-a răcit și sufletul s-a îmbolnăvit.” Azilul, atunci când devine înlocuitor al iubirii și al prezenței, nu mai este ajutor, ci semn al unei ruperi lăuntrice. Mama nu suferă atât din lipsa îngrijirii materiale, cât din lipsa fiului sau a fiicei.
Sfântul Grigorie de Nyssa subliniază această dimensiune lăuntrică a datoriei: „Dreptatea față de părinți este prima școală a dreptății față de Dumnezeu.” O măsură a credinței ne amintește și trebuie să luăm aminte de îndemnul Sfinților Părinți. Și Sfântul Ambrozie al Milanului explică această idee astfel: „Nu poți posti și te ruga, iar pe mama ta să o lași flămândă de dragoste.” Adevărata evlavie nu se oprește la ușa bisericii. Ea continuă în casa părintească, în sunetul de telefonul dat la timp, în vizita făcută fără grabă, în răbdarea de a asculta.
Va veni ziua când mama nu va mai răspunde la telefon. Atunci nu vom mai putea repara nimic, ci doar ne vom judeca singuri în tăcere. De aceea, sfinții ne cheamă la trezvie acum, cât încă este vreme. Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune: „Cât trăiesc părinții, ai altar înaintea ochilor tăi; după ce pleacă, rămâne doar amintirea.”
Cinstirea mamei este o cale sigură spre binecuvântare, iar uitarea ei – o rană adâncă în sufletul omului și al societății. Să nu lăsăm ca „alo, ce mai faci, mamă?” să fie singura noastră legătură. Să-l transformăm într-un început de întoarcere, de apropiere și de iubire lucrătoare.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md