Autocefalia: Babilonul și Cincizecimea

Acolo unde autocefalia este transformată dintr-un instrument canonic, duhovnicesc într-un proiect politic sau naționalist, apare haosul duhovnicesc, similar situației din Babilon.

Într-un articol trimis comitetului editorial al Uniunii Jurnaliștilor Ortodocși, mitropolitul Antonii de Borispol și Brovary, șeful Direcției executive a Bisericii Ortodoxe din Ucraina, propune examinarea subiectului autocefaliei din perspectiva comparării a două evenimente biblice: distrugerea Turnului Babel și pogorârea Duhului Sfânt asupra apostolilor.

Problema unității bisericești și a autocefaliei a fost întotdeauna complexă și a necesitat o reflecție teologică profundă din partea credincioșilor. Istoria Bisericii ne învață că adevărata putere a poporului lui Dumnezeu nu constă în structurile administrative sau în garanțiile politice, ci în fidelitatea față de Evanghelie și în unitatea în Hristos. Fiecare strădanie pentru independență trebuie evaluată nu din perspectiva intereselor pământești, ci în lumina mântuirii și a sobornicității. Acolo unde Biserica caută harul Duhului Sfânt, ea crește în unitate; acolo unde predomină mândria umană și pasiunile naționale, apar dezbinarea și devastarea duhovnicească. De aceea, compararea imaginilor biblice ale Babilonului și ale Cincizecimii devine o cheie importantă pentru noi: ne ajută să înțelegem când dorința de autocefalie poate fi o binecuvântare și când poate fi un pericol.

Ambele episoade biblice au o semnificație simbolică pentru înțelegerea unității și a dezbinării în Biserică, iar compararea lor cu autocefalia și unitatea bisericească ne permite să evaluăm aceste procese în lumina Scripturii și a tradiției patristice. În Babilon, poporul dorea să „își construiască o cetate și un turn care să se întindă până la cer”, adică să se ridice deasupra lui Dumnezeu și să creeze un sistem independent.

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur observă: „Mândria naște discordie, iar oricine caută să acționeze conform propriei rațiuni, se risipește inevitabil.”

În mod similar, în istoria Bisericii Ortodoxe, observăm o tendință spre diviziune prin urmărirea autocefaliei sau prin accentul excesiv, pus pe interesele naționale sau politice.

Acolo unde autocefalia se transformă dintr-un instrument duhovnicesc, canonic într-un proiect politic sau naționalist, apare haosul duhovnicesc, similar situației din Babilon.

După potop, omenirea era unită prin fire, dar datorită mândriei și dorinței de independență a fost divizată în națiuni. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul avertizează: „Când Biserica devine ostatică a patimilor pământești, își pierde harul și încetează să mai fie trupul lui Hristos.” Acest principiu este evident în special în exemplul Ucrainei, unde, în secolul al XX-lea, mișcările autocefale au fost adesea susținute de forțe statale sau de ocupație care încercau să divizeze poporul duhovnicește și politic.

Sfântul Apostol Pavel subliniază că orice diviziune în Biserică este o amenințare duhovnicească: „Căci, câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.” (Galateni 3:27-28). Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian al Cartaginei scrie: „Biserica cea Unică este răspândită în întreaga lume, dar își păstrează unitatea la sursă. Oricine caută să o împartă după trup sau după pământ, pierde mântuirea.” Astfel, orice bază politică sau naționalistă pentru autocefalie, care pune interesele pământești mai presus de voința lui Dumnezeu, duce la o confuzie spirituală similară cu cea din Babel.

Așa cum mândria și dorința de independență au dus la divizarea națiunilor în Babilon, în Biserică diviziunea bazată pe autocefalie, dacă este întărită de politică sau naționalism, duce la pierderea sobornicității și a harului. Unitatea în Hristos este veșnică și indivizibilă, iar orice încercare de a o înlocui cu interese umane este periculoasă. Principala sarcină a credincioșilor este de a păstra unitatea Trupului lui Hristos și de a percepe autocefalia nu ca pe un simbol al independenței politice, ci ca pe un instrument pastoral pentru creșterea în credință și mântuire.Dacă autocefalia devine un scop în sine, o modalitate prin care o anumită națiune sau un grup bisericesc „să-și facă un nume”, ea poate reflecta duhul Babilonului, unde unitatea Bisericii cedează locul dorinței de autonomie de dragul puterii sau al prestigiului. Astfel, dorirea autocefaliei într-un context ecleziastic poate fi asemănată cu amestecarea din Babilon, dacă este motivată de mândrie, naționalism sau ambiții politice, mai degrabă decât de obiective duhovnicești.

Așa cum amestecul limbilor din Babilon a dus la pierderea înțelegerii reciproce, tot așa autocefalia, dacă nu se bazează pe ordine canonică și sobornicitate, poate duce la o ruptură a comuniunii dintre Biserici.

Ce narațiune din istoria Bisericii putem contrasta cu amestecul limbilor din Babilon? În primul rând, evenimentul care a avut loc în a 50-a zi după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, adică în ziua Cincizecimii. Acest eveniment (Faptele Apostolilor 2:1-11) descrie pogorârea Duhului Sfânt peste apostoli, când au început să vorbească în diferite limbi, dar aceste limbi au unit oameni din diferite națiuni în înțelegerea Evangheliei. Prin urmare, Rusaliile sunt un simbol al unității bisericești, când Duhul Sfânt învinge barierele limbilor, culturilor și națiunilor, creând o singură Biserică a lui Hristos. Și, prin urmare, este opusul amestecului din Babel, căci în loc de dezbinare, aduce unitate prin har.Urmărirea unității bisericești în contextul ortodox reflectă spiritul Cincizecimii, când Biserica se străduiește să păstreze unitatea credinței, comuniunea euharistică și dragostea între Bisericile locale, indiferent de structura lor administrativă. Astfel, la Rusalii, diferite popoare au auzit Evanghelia în propriile limbi și conținutul a fost unificat. În mod similar, unitatea bisericească nu neagă caracteristicile culturale sau naționale ale Bisericilor locale, ci mai degrabă le unește într-o credință comună.S-a încheiat Cincizecimea odată cu sfârșitul Epocii Apostolice? Deloc. Pentru că Domnul Însuși a făgăduit că va fi cu ucenicii Săi „în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” (Matei 28:20) Duhul Sfânt nu a părăsit Biserica și lucrează în ea, inclusiv prin sobornicitate. Sinoadele ecumenice au fost tocmai organul autorității bisericești prin care Biserica a rezolvat în comun problemele dogmatice și canonice, ceea ce servește și ca exemplu de unitate „penticostală”. Sfântul Ierarh Vasile cel Mare explică: „Duhul Sfânt nu dăruiește doar limbaj, ci și o inimă care unește pe toți în unicul trup al lui Hristos. Unde este prezent Duhul, nu există dezbinare.” Acesta este un exemplu frumos despre cum harul lui Dumnezeu creează o unitate care transcende granițele popoarelor, limbilor și culturilor.La Cincizecime apostolii au primit darul vorbirii în limbi nu pentru a diviza oamenii, ci pentru a-i uni într-o credință comună. Dimpotrivă, diviziunea bazată pe autocefalie sau naționalism este un „turn Babel pământesc”, unde oamenii se străduiesc să se înalțe prin propriile eforturi și să creeze o structură separată, fără a ține cont de unitatea în Hristos. Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian al Cartaginei subliniază: „Biserica este una în întreaga lume și numai în unitate păstrează harul; orice diviziune duce la moarte duhovnicească.”

Când autocefalia este folosită ca instrument politic sau naționalist, aceasta îndepărtează Biserica de scopul ei spiritual – mântuirea sufletelor și răspândirea Evangheliei.

La Cincizecime, Biserica a demonstrat că adevărata independență și putere vin doar prin Duhul Sfânt, nu prin proiecte omenești sau granițe statale. Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur scrie: „Unde sunt prezente dragostea și spiritul unității, nimic omenesc nu poate despărți Biserica; unde domnește mândria, schisma este inevitabilă”.

Prin urmare, Cincizecimea este o reamintire a faptului că Biserica este chemată să fie unicul trup al lui Hristos, unit de Duhul Sfânt. Orice încercare de a înlocui această unitate cu motive politice, naționaliste sau umane, inclusiv opoziția artificială a autocefaliilor, duce la confuzie și dezbinare spirituală. Sarcina credincioșilor este să mențină unitatea în Hristos, să caute harul Duhului Sfânt și nu diviziuni naționale sau politice „autocefale”. Da, autocefalia nu este nici bună, nici rea în sine. Dar valoarea ei depinde doar de faptul dacă servește unității Bisericii ca la Cincizecime sau, dimpotrivă, duce la dezbinare ca în Babilon.Mitropolitul Antonii (Pakanici)