„Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.” (Matei 21:33)
Stăpânul viei este Dumnezeu. Căci în esență doar El are drept de proprietate asupra lumii și a ceea ce este bun și frumos în ea. Via este poporul iudeu – copii lui Avraam, Iacov și Isaac. Gardul reprezintă poruncile lui Dumnezeu (Legea iudaică) care păzeau poporul de păcat și de amestec cu păgânii. Teascul săpat (în jos) și turnul clădit (în sus) indică verticala pământ-cer și ideea centrului crucii, în care se intersectează orizontala acțiunii (îngrijirea viei și culesul roadei) și verticala contemplativă a activității duhovnicești (zdrobirea strugurilor pentru facerea vinului și aducerea de jertfă, dar și privirea înălțătoare și rugătoare în veșnicia Stăpânului-Dumnezeu). Deci teascul poate să reprezinte Jertfelnicul, iar turnul – Templul.
Lucrătorii sunt vieri năimiți, care ajung ilegal să se simtă stăpâni ai viei și să devină astfel uzurpatori. Ei reprezintă fariseii, învățătorii poporului, cărturarii, arhiereii și liderii poporului iudeu. Iar plecarea departe a stăpânului simbolizează, conform Sfinților Părinți, îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, care a lăsat pe liderii iudeilor în libertatea de a alege între rău și bine, între a-și face datoria și a nu o face, între a priveghea sau a bate pe slujitorii-vestitori („iar de va zice sluga aceea în inima sa: Stăpânul meu zăboveşte să vină, şi va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, şi să mănânce, şi să bea şi să se îmbete…” – Luca 12:36-46).
„Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.” (Matei 21:34-39)
„Timpul roadelor a venit pe timpul prorocilor”, scrie Sfântul Ierarh Teofilact (al Bulgariei). Iar slugile sunt prorocii care au fost prigoniți de falșii proroci și mai marii iudeilor (Matei 5:12). „Astfel, dar, mărturisiți voi înşivă că sunteţi fii ai celor ce au ucis pe prooroci.(…) Iată Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari; dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni; dintre ei veţi biciui în sinagogi şi-i veţi urmări din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar.(…) Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu ați voit.” (Matei 23:31-37)
Fiul trimis este Domnul Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, trimis în cele din urmă timpuri. Dar a cărui demnitate la fel a fost călcată în picioare. Scos în afara viei, deci în afara zidului cetății Ierusalimului – a fost ucis prin răstignire, astfel vierii răi mută crucea mântuirii în afara centrului stăpânit de ei, prin asta dăruind inconștient posibilitatea mântuirii la toate popoarele păgâne aflate în afară. Deci centrul spiritual localizat se extinde evanghelic la nivel universal. În acest sens ne aducem aminte de discuția Mântuitorului avută cu femeia samarineană: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. (…) Vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi dorește.” (Ioan 4:21-23)
„Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”.” (Matei 21:40-42)
Alți lucrători sunt apostolii și învățătorii creștini. Iar via este Biserica lui Hristos – Noul Israel.
„El – Hristos, este Piatra. Înviind din morți devine pus în capul unghiului, devenind capul Bisericii, unind pe iudei și pe păgâni sub o credință.” (Sfântul Ierarh Teofilact al Bulgariei)
Desigur că aceeași cale perdantă a lucrătorilor răi îi paște și pe noii vieri. În primul rând pe episcopi și preoți, dar și pe orice creștin, care nu apără via, nu o lucrează, refuză vestirea și nu aduce rod lui Dumnezeu, ci cu păcatele sale Îl răstignește pe Hristos și fură prin uzurpare din creația lui Dumnezeu, în loc ca să o înmulțească spre slava Lui.
În primul rând ne furăm pe noi înșine. Căci în sens mai profund și sufletul la fel poate fi un vier rău, care pierde via trupului, în loc ca să o stăpânească adecvat, aducând rod stăpânului adevărat (prin iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui). „Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua în care ea nu se aşteaptă şi în ceasul în care ea nu ştie şi o va tăia în două, iar partea ei va pune-o cu cei necredincioşi.” (Luca 12:46)
Lucrarea viei este slujire lui Dumnezeu. Iar „creștinii trebuie să simtă responsabilitatea credinței lor, și nu mândria. Nouă ni s-a dat drumul în vie, adică în Biserica lui Hristos, în avans, prin botez” (Părintele Serghei Baranov). Dar Dumnezeu poate să ne lase fără de vie, în „întunericul cel mai din afară, unde e plânsul și scrâșnirea dinților”. Aici este limita tragismului.
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.” (Ioan 15:6)
Iereu Anatolie Juraveli