Vine sărbătoarea de Blajinii, sărbătoarea mult așteptată a celor adormiți, plecați în eternitate, a celor care atât de mult așteaptă să se aprindă lumina și pentru ei. Unii își amintesc de părinții lor doar de Blajini, că li-i oarecum, cum să nu să se ducă la mormintele părinților, că li-i rușine de lume. Alții nu se duc deloc din cauza că au plecat peste mări și țări. Pricini o mie, dar nu se gândesc că mormintele nu sunt îngrijite, principalul e că părinții lor au avut grijă să-i crească, să-i învețe, să-i ajute în toate…
Apoi să vezi și să nu crezi, în ce spectacole de comemorări se transformă această sărbătoare. Totul se pune preț pe pomene scumpe, faimoase, că dă, mă rog, dacă dai de pomană doar un colăcel și o lumânare te vorbește tot satul în tot felul, că nu ai fost în rând cu lumea și câte și mai câte. Că trebuie de fală să dai de pomană fel de fel de tacâmuri, obiecte, haine, covoare… cât mai scumpe.
Și apoi în fiece an este o tradiție proastă la moldoveni, fiecare parcă obligatoriu trebuie să deie de pomană la aceleași persoane: rude, prieteni, vecini, cumetri… Și apoi mai întind și mese cu mâncăruri fel de fel lângă mormintele răposaților și se încep petrecerile prin cimitire de parcă uită unde au venit și ce au de făcut. Și dacă de ei se apropie vreun sărac să ceară de pomană, motivează că nu mai sunt pomene pentru el, că pomenele s-au dat deja, dându-le de înțeles că au întârziat. Oricum unii săraci mai curajoși insistă să le deie totuși ceva de pomană, dar cei care stau la mese se supără pe ei, motivând că le strică dispoziția și sărbătoarea de Blajini.
Privind toate acestea îți vine să plângi de durerea celor plecați, că dacă sufletele celor plecați ar învia pe loc le-ar spune: „Ce faceți voi aici la mormint? La ce ați venit voi aici să petreceți, să-mi tuburați liniștea de veci? Să vă îmbătați, să chefuiți deasupra iadului în care mă aflu? V-am așteptat pe parcursul anului să veniți la mine! De ce nu ați venit până acum? Am așteptat să veniți doar cu o rugăciune, cu o lumânare aprinsă și un colăcel, care să-l dați de pomană de sufletul meu celui chinuit, care e flămând, dar nu celui care e sătul și are de toate! Mult mi-am dorit pomana ce-o faceți voi pentru mine să fie primită, dar nu a fost să fie! Voi veți pleca la casele voastre de la mormântul meu, crezând că v-ați făcut datoria de Blajini, dar eu voi râmâne în continuare în iadul meu, în chinul meu cel veșnic!… Toate pomenele voastre voi le dați cum vreți voi, așa, din capul vostru!.. Dar când o să faceți așa cum făceau buneii noștri și când o să vă rugați pentru mine?!..”
Să fim milostivi, precum Tatăl Nostru Cel din ceruri milostiv este! Să ne deschidem inima și sufletul către omul în suferinţă, atât cel de pe pământ cât și pentru cel din cer. Și atunci vom vedea cum Dumnezeu ne va trimite Harul Său din belşug în inimile noastre. Milostenia deschide sufletul omului spre marea de suferinţă din întreaga umanitate, din acest moment. O suferinţă care ne afectează şi pe noi şi la care suntem şi noi complici prin păcatele noastre.
Sfinții Părinți ne amintesc: „Cine milueşte permanent pe cel sărac, va fi miluit de Dumnezeu permanent… şi-l va scoate Domnul din toate necazurile lui.”Chiar și Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă vă zidiţi sufletul pe acest sentiment de milă faţă de suferinţa aproapelui, veţi vedea cum se lărgesc orizonturile inimii voastre.”
Să ne amintim de părinții noștri cum umblau îmbrăcați când se duceau ei la muncă în câmp sau chiar la sărbători, ce haine purtau. Ei nu puneau preț pe lucrurile materiale, ci mai mult pe cele sprituale, chiar dacă aveau patru clase terminate sau nici o clasă, mereu credința era pusă în capul mesei. De aceea nici nu se cuvine să dăm pentru sufletul lor pomene scumpe, că nu sunt primite de cei adormiți, ci să dăm cât mai modeste pomene și să le împărțim săracilor.
Raisa Plăieșu, pentru Traditia.md