În ziua de Blajini, dis-de-dimineață cu primul microbus din capitală mă îndreptam spre cimitirul părinților de la țară. Lângă mine în drum s-a așezat o femeie, să fi avut peste 60 de ani, care avea multe bagaje și flori. Nu își găsea locul, că nu avea unde să le mai pună și șoferul tot o dogenea, spunându-i că bagajele trebuia să le lase în spațul pentru bagaje al microbusului, dar ea tot ținea una și bună, că nu dorește și gata să le pună acolo. Oricum, microbusul a pornit și parcă se liniștise puțin, apoi, peste timp, îmi zice la ureche:
– Din rudele noastre au plecat toți și doar eu am rămas să port de grijă pentru toți! De-atâta am luat cu mine mai multe pomeni, că nepoatele, strănepoatele au uitat de părinții lor – o parte s-au dus peste hotare, iar alții chiar nu vor să vină să îngrijească de morminte sau la sărbătoarea de Blajini să aprindă vreo făclie în amintirea părinților… Am rugat un nepot de al meu să ne ducem cu mașina împreună și știți ce mi-a răspuns, doamnă: „Lăsați-mă în pace cu sărbătoarea asta a morților, au murit și gata! Ei demult au putrezit în pământ, da mata tot alergi la mormintele lor!…” Așa mi-a fost în inimă aceste cuvinte, dar ce pot să vorbesc cu el, care multe nu înțelege, nu știe, nu crede în Dumnezeu.
– Așa este, – confirm cuvintele femeii, – azi tineretul cam a luat-o razna în altă parte!
– Doamne, când mă gândesc că ne vom trece și noi și cine atunci va veni la mormintele noastre? Cine va aprinde o făclie pentru sufletele noastre? Cine va da de pomană pentru sufletele noastre? Spune, doamnă, cine se va ruga pentru noi?.. – tot mă întreba femeia de alături cu tânguire mare în suflet.
– Aveți dreptate, – intervenisem eu, – nu se știe cine se va ruga pentru noi după trecerea noastră! Nu se știe pe pământ cine va avea grijă de sufletele noastre! Tineretul de azi are alte interese, alte idealuri… și ce, nu vedeți că le place să petreacă mai mult, știind că părinții stau în spatele lor și le rezolvă toate problemele de viață? Și cred că majoritatea părinților procedează greșit, făcându-le totul de-a gata! Așa că, noi, părinții purtăm această vină, că așa i-am educat, i-am crescut și le facem de toate. Mereu îi miluim și îi consolăm prin greutățile și suferințele noastre, prin care am trecut, motivând că tot ce n-am avut noi în viață să le dăm lor, să nu știe de foamete, de lipsurile materiale, de greutăți, dar de cele morale am uitat să le dăm, mai ales în cei șapte ani de acasă…
– Ce mai vorbă, nu vedeți cum pleacă toți peste hotare după bani și nimeni nu vrea să rămână acasă, să muncească la pământul care le-a lăsat buneii, părinții. Ce multe case pustii au rămas prin toată Moldova!
– La ce să rămână ei acasă, că mama-Europă le oferă de toate și nu se știe unde îi duce pe toți! Nu vedeți cum toți se „europenizează” cu alte tradiții: cu blugi rupți în genunchi, cum se căsătoresc bărbat cu bărbat sau femeie cu femeie, cum non-stop stau la sfat cu mobilul, iar „bisericile” lor sunt barurile și cluburile de noapte… Uitați-vă ce mâncăruri europene mai mănâncă. Evident că de obiceiurile și tradițiile creștine ale strămoșilor uită tot mai mult! Diavolul lucrează activ prin ei și se șterge totul cu bureta, ce au lăsat sfânt străbunenii noștri, – i-am răspuns femeii.
Nu trecuse mult timp și femeia de alături coborâse cu toate bagajele ei în raionul Ungheni, satul Bușila. Cu căruciorul ei mare, cu brațul de flori și încă două sacoșe o vedeam prin geam cum se porni singură pe marginea șoselei în deal ce ducea spre o pădure, căci din spusele ei avea încă mult de mers până la cimitir. O priveam prin geam și o compătimeam nu numai eu în sufletul meu, dar și soarele călduros de primăvară care cu razele lui o ajuta să ducă căruciorul cu pomeni mai ușor, ca să ajungă la sufletele ce-o așteptau sub țărâna mormintelor.
În drum, cât mergeam cu acel microbus, mă gândeam la fiicele, feciorii, nepoții acelei femei și mă întrebam: „Cum din atâția urmași, care majoritatea au mașini, nu au ajutat-o pe această femeie? Să se târâie așa de una singură?..”
Da, îmi zic, timpurile se schimbă, lumea tot mai rea devine și mai indiferentă, tot mai neînțelegătoare, nepăsătoare față de această zi sfântă de Blajini! Doamne, unde se duce lumea asta oare?…
Raisa Plăieșu pentru Traditia.md