„Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată că, în atingere cu Hristos,
bolnavii se tămăduiesc și morții înviază.” (Sfântul Ierarh Nicolae al Serbiei)
După ce potolește furtuna de pe mare și vindecă pe demonizații gadareni, Iisus va mai săvârși două minuni deosebite: va vindeca pe o femeie bolnavă de sângerare continuă și va învia pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii. Astfel ni se arată o cronologie crescătoare: mai întâi Mântuitorul arată puterea Sa stăpânitoare asupra naturii și stihiilor, după aceea asupra demonilor, iar de această dată și asupra sufletelor umane.
Mulțimea locuitorilor cuprinsă de spaimă din ținutul Gherghesenilor îl roagă frumos pe Iisus să plece, o altă mulțime de pe alt mal al mării deja Îl aștepta ca să-L primească. Deci sunt mulțimi care Îl alungă pe Hristos, și alte mulțimi care sunt gata ca să-L primească (Luca 8:37, 40). Aici găsim, bunăoară, o primă diferență, simbolic vorbind, între Occident și Orient, între o lume care se dorește anti-tradițională și una care mai este ancorată în tradiție. O temă inepuizabilă și care merită o cercetare aparte.
„Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau.” (Luca 8:41-42)
În momente de grea cumpănă, de nevoie și pericol, oamenii recurg la orice ajutor aflat la îndemână. Fericit este cel care-L are pe Dumnezeu la îndemâna inimii. Iair Îl vedea pe Iisus drept Învățător cu putere de vindecare, și Îl roagă să vină acasă ca să se atingă de fiica sa, și astfel ea să se tămăduiască – „pune mâinile tale peste ea, ca să scape şi să trăiască.” (Marcu 5:23), spre deosebire de sutașul păgân, care avea slugă bolnavă și care-L ruga pe Iisus să-l vindece prin cuvânt, având mai multă credință decât oricine din Israel (Matei 8:5-10).
Când s-a născut fiica lui Iair, o femeie din aceeași localitate a început să aibă o boală grea, să sângereze în continuu. O boală feminină din cauza căreia, conform legii iudaice, femeia se afla într-o permanentă necurăție (Levitic 15:25).
„Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.” (Luca 8:43-44)
Doisprezece ani a trăit fiica lui Iair, până s-a întâlnit cu moartea sa și Mântuitorul său care a înviat-o din morți. Doisprezece ani a bolit femeia de boală pentru care doctorii nu puteau să găsească leac, și care se agrava de pe un an pe altul (Marcu 5:26). Cifra doisprezece este una simbolică, importantă, cu o multitudine de conotații. Iar dublată, mai capătă și semnificații ciclice și eshatologice (Apoc. 4:4).
Mai este o învățătură importantă pe care am putea să o extragem de aici, și anume că nu trebuie să ne punem toată nădejdea în doctori, ci în primul rând în Dumnezeu. Căci cel mai deseori pe doctori îi chemăm în ajutor, dar de Dumnezeu uităm. Deși El este cel care zidește leacurile și tămăduiește bolile (Sirah 38:1-2).
Femeia s-a atins de haina Mântuitorului cu credință și nădejde că se va lecui prin această atingere, și așa s-a și întâmplat, căci credința ei fermă a atras puterea vindecării („După credinţa voastră, fie vouă!” Matei 9:29). Această minune la care a fost martor va ajunge să-l întărească și pe Iair în credință.
„Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace.” (Luca 8:45-48)
Îndrăzniți, fraților, cu frică de Dumnezeu și cu credință să vă apropiați! Căci patima ce dăinuie în noi este o hemoragie continuă a sufletului nostru, care trebuiește identificată prin rugăciune, ca ulterior rana să fie uscată prin pocăință și tămăduită cu ajutorul harului Sfântului Duh.
După ce ajung la casa lui Iair, toți se tânguiau căci copila deja murise.
„Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.” (Luca 8:52-56)
Orice moarte este un somn, de aceea în Biserică pe cei răposați îi numim adormiți, prin acest fapt arătăm credința în Învierea cea de obște de la Parusia, care va fi o deșteptare minunată din somn.
Ambele episoade ce se întrepătrund aproape că mistic, ne arată că prin atingere cu centrul dumnezeirii și Adevărului, care este Mântuitorul nostru, Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos, ne vindecăm de bolile noastre, atât trupești cât și sufletești, și înviem din moartea păcatului.
Mântuitorul este sursa curățeniei, la fel cum El este sursa vieții, prin care am dobândit suflare de viață. La fel și obiectele sfințite din lumea materială care au ajuns să fie ca o îmbrăcăminte a Sa și care devin minunat tămăduitoare de boli (icoanele, moaștele, etc).
Acești doi, Iair și femeia bolnavă, nu au căutat la mulțimea de oameni care ar putea să-i judece sever pentru acțiunile lor neobișnuite (el fiind din tabara șefilor iudei și care s-a umilit, căzând în genunchi în fața lui Iisus, ea în necurăție și respectiv cu interdicție de a se atinge de oameni). Ci ajunși la vârful suferinței, au crezut, au îndrăznit și au mers împotriva „opiniei publice”, ca să se atingă de Dumnezeu și să fie părtași la minune nemaiauzită, mărturisindu-L pe Iisus Hristos.
„Pentru că de la El, prin El şi întru El sunt toate. A Lui să fie slava în veci. Amin.” (Romani 11:36)
Iereu Anatolie Juraveli