Pasul te duce unde vrea, dacă nu este condus corect pe drumul vieții sau dacă nu este verficat de cuget. Dacă mergem cu mentalitatea lumii nu ajungem departe, căci de la o vreme observăm că turma în care ne aflăm nu e pe potriva noastră și ne înstrăinăm de ea. Atunci vedem că ne-am rătăcit și căutăm un alt drum, și tot așa până ne dăm seama că am trecut pe lângă multe răstigniri, dar nu ne-am închinat sau am mai trecut și pe lângă lăcașele sfinte și din cauza că ne-a fost rușine de lume nu ne-am închinat Domnului. Chiar și atunci când ne aflăm la Sfânta Liturghie, rugându-ne, fără să vrem uneori lăcrimile curg șuvoi, le ștergem pe furiș și iar ne incomodăm să nu ne observe cineva din cei prezenți la slujbă, că ce-au să spună de noi?..
Dacă ne închinam în fața Răstignirii lui Iisus Hristos pe unde treceau pașii noștri și spuneam și o mica rugăciune, poate că Domnul ne revărsa în cuget alte gânduri și ne ajuta în călătoria noastră pe pământ, să mergem pe drumul corect de viață. Dar noi, ca de obicei, cu pași grăbiți, mereu alergăm și ne străduim să fim într-un pas cu lumea. Ce acțiuni face lumea facem și noi, oamenii, și Doamne ferește să ieșim din obiceiurile moderne ale acestei lumi, că îndată ne vorbește sau ne arată cu degetul, că nu am făcut așa cum trebuie și nouă parcă ne este rușine de gura lumii și ascultăm numai de ea.
Zicem toți că trebuie să fim într-un pas cu lumea: să construim aceleași case de locuit în etaje – că dacă nu faci ca toți, te vorbesc de rău, că n-ai fost într-un pas cu lumea; facem nunți și cumetrii pompoase – că avem bani sau nu avem, că trebuie să fim într-un pas cu lumea; trebuie să cumpărăm cele mai scumpe și moderne mașini – ca atunci când stăm în ambuteajuri sau venim de sărbători la țară, vrem să ne admire toți, că trebuie să fim într-un pas cu lumea; copilul vine de la școală acasă și spune părinților că trebuie să-i cumpere un alt mobil – că-l râd colegii sau să-i cumpere alte haine, încălțăminte mai moderne ca să fie într-un pas cu moda colegilor, dar nu la carte, ci la îmbrăcăminte.
Chiar și la serviciu unele doamne încearcă să critice, să vorbească de rău de alte doamne că nu se îmbracă așa cum trebuie, că nu sunt în rând cu lumea. Fetele și băieții după BAC, în preajma balului de absolvire sâcâie părinții că trebuie să petreacă această sărbătoare în cele mai frumoase localuri și să le cumpere cele mai scumpe rochii și costume, ca să fie toți într-un pas cu lumea…
Chiar și atunci când se dau diferite pomeni de Blajini sau la înmormântări fiecare se străduie să deie dintre cele mai scumpe pomeni, ca să se laude – să fie într-un pas cu lumea. Și poți să enumeri la nesfârșit din apucăturile și invențiile lumii de azi, că s-a ajuns la niște apogeuri stupide și lipsite de culoare și sens a vieții acestei lumi, care pune preț mai ridicat, mai valoros celor materiale decât celor spirituale.
Mergem toți într-un pas cu lumea, dar cine merge într-un pas cu Dumnezeu? Este scris în Biblie: (Romani 12:2): „Şi să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit.” Ce zice însuşi Solomon: „Am început lucrări mari: am zidit case, am sădit vii, am făcut grădini şi parcuri şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori; mi-am făcut iazuri, ca să pot uda din ele o dumbravă unde creşteau copacii… Am strâns aur şi argint şi număr mare de regi şi de satrapi; am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătarea fiilor anului mi-am agonisit: o prinţesă şi alte prinţese… Apoi m-am uitat cu luare aminte la toate lucrurile pe care le-au făcut mâinile mele şi la truda cu care m-am trudit ca să le săvârşesc şi iată, totul este deşertăciune şi vânare de vânt şi fără nici un folos sub soare.” (Ecclesiastul 2: 4-6, 8, 11).
Se mai zice că nu totul în lumea aceasta este deşertăciune, rămâne ceva statornic; rămân faptele mari, care sunt nepieritoare. Între timp, însă, lumea s-a cam dat peste cap, iar mirarea a devenit normă. Omenirea toată are azi un brusc moment de tresărire și luciditate. E străbătută de un frison, ca acela pe care-l resimte dr. Rieux la vederea primului șobolan mort, din romanul „Ciuma” de Albert Camus.
Totul s-a oprit brusc, ca un mare sughiț mondial. Omenirea a fost surprinsă iar cu nădragii-n vine, într-un moment de maximă relaxare, prosperitate, aparentă siguranță și înflorire. Seamănă cu toiul unui chef, atunci când se oprește muzica. Semi-dezmeticiți, dansatorii se privesc unii pe alții pieziș, de parcă atunci s-ar vedea pentru prima oară. Ciuma roșie, în schimb, a căzut în uitare, fiind înlocuită de „noul coronavirus”, cum e flatat acest Covid-19, spaima zilnică a unei umanități întregi, confiscată de panica indusă cu o plăcere perversă de către o parte a mass-media tot mai hienizată și mai nesătulă, rânjind din ecrane cu botul mânjit de sânge. Că trebuie să fim într-un pas cu lumea!
Nu doar ciuma roșie, ci la fel au căzut în dizgrație și alte teme favorite, cum ar fi: Încălzirea globală, Brexitul, Corupția, Plasticul etc.
De frica Covid-ului, oamenii stăteau baricadați prin case. Ca niște animale de noapte stinghere, ies rar și stresați, doar să cumpere pâine și să golească potăile. Cu spaima deja rău inflamată, se mai arunca un ochi pe statistici, noroc că, mai mereu, morții sunt altundeva, ai altcuiva. În schimb, orice tuse, orice iritare în gâtlej și orice termometru sărit de 37.3 ar putea însemna începutul sfârșitului personal, un lucru până mai ieri de neimaginat.
Mai spun că trebuie să fim într-un pas cu lumea civilizată, viitorul cooperării cu Estul sau cu Vestul. Nimeni nu ne poate răspunde, decât Dumnezeul cel de Sus! Chiar și același referendum pentru aderarea la UE nu se știe dacă este acțiunea care ne unește pe toți, nu se știe dacă este drumul cel mai luminos al omului pe pământul moldav! Păi, trebuie să fim într-un pas cu lumea!
Cel mai real drum ar fi dacă am alege să fim nu cu lumea, ci cu Dumnezeu. Dumnezeu a desemnat o cale de distincție între cei care-I aparțin Lui și cei care nu-I aparțin, calea care se numește credință. Foarte simplu, avem nevoie de credință pentru a-i fi plăcuți lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne spune că Îi face plăcere să credem în El chiar dacă nu-l putem vedea. Credința e piatra de temelie a creștinismului. Fără să dăm dovadă de credință și încredere în Dumnezeu nu avem parte de El. Credem în existența lui Dumnezeu prin credință.
Mulți oameni au o noțiune vagă, fragmentată cu privire la cine este Dumnezeu, însă le lipsește reverența necesară pentru poziția Lui înălțată în viața lor. Acești oameni nu au credința adevărată necesară pentru a avea o relație veșnică cu Dumnezeul care îi iubește. Credința noastră eșuează uneori, dar pentru că este darul lui Dumnezeu, dăruit copiilor Lui, El asigură vremuri de încercare și testare, pentru a demonstra că credința noastră este reală și pentru a o crește și întări mereu.
Raisa Plăieșu,
pentru „Tradiția”