Duminica de astăzi, ultima din anul 2023, se numește în calendarul bisericesc Duminica dinaintea Nașterii Domnului, a Sfinților Părinți după trup ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prezentăm cititorilor un fragment din predica Sanctității Sale Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril rostită în această duminică în anul 2012, când ea a căzut pe 1 ianuarie.
Duminica consacrată Sfinţilor Părinţi după trup ai Domnului – acelora care au premers lui Hristos Mântuitorul în trup – ne îndreaptă atenţia noastră la o temă foarte importantă, tema schimbării generaţiilor, tema mişcării timpului istoric. Probabil este minunat că această duminică a coincis cu prima zi a noului an, fiindcă trecerea liniei simbolice care separă un an de celălalt îi pune pe oameni în situaţia de a gândi la trecerea timpului, chiar şi pe cei cărora le este impropriu să mediteze asupra lucrurilor nelegate de viaţa lor cotidiană – când sună orologiul la ora fixă, când se mai întoarce o filă din calendar, care deschide un nou an…
Semnificaţia timpului şi semnificaţia istoriei – sunt semnificaţii măreţe. Pătrunzând în aceste semnificaţii, omul care gândeşte în mod real, care este capabil să se rupă de stereotipurile, impuse dinafară, nu poate să nu-şi îndrepte gândul său la veșnicie, la Dumnezeu. Coincidenţa de azi a două evenimente ne dă posibilitate să ne mai gândim la faptul care este semnificaţia istoriei.
Am auzit astăzi în Evanghelia după Matei enumerarea a 42 de generaţii (vezi: Mt. 1), care au precedat lui Hristos Mântuitorul. Iar în Epistola apostolului Pavel către Evrei se vorbeşte despre credinţa celor din vechime, a strămoşilor şi a părinţilor, despre credinţa lui Avraam, Isaac şi Iacov, despre credinţa lui Moise, despre credinţa lui Ghedeon şi Barac, despre credinţa lui Samson şi Ieftae, David şi Samuel (vezi: Evr. 11). Această unire a două citiri ne ajută să înţelegem că în centru se află nu doar schimbarea numelor unor oameni, dar ceva mult mai mult, fiindcă datorită acestor personalităţi şi acestor nume s-a păstrat şi s-a transmis din generaţie în generaţie credinţa adevărată în Dumnezeu. Şi anume din această cauză pomenim pe aceşti bărbaţi sfinţi care au premers Domnului, numiţi sfinţi strămoşi şi părinţi ai Domnului, fiindcă ei au fost strămoşi şi părinţi nu doar după trup, dar şi după duh, păstrând credinţa în Dumnezeu cel adevărat şi transmiţând-o din generaţie în generaţie.
Dacă e să privim la istoria generală sau, cum o numim ştiinţific, istoria civilă, în această istorie nu există nimic similar. Toată istoria e legată de mari nume ale şefilor de state, ale conducătorilor de oşti, întreaga istorie este legată de luptă şi cea mai mare valoare a acestui proces istoric este succesul, înţeles şi înfăptuit în mod diferit în viaţă – sau că este vorba de succesul personalităţii, sau că este vorba de succesul ţării, sau că este vorba de succesul imperiului.
Toată istoria omenirii este ţesută din victorii şi eşecuri în numele succesului oamenilor. Istoria, căreia îi aparţin sfinţii strămoşi şi sfinţii părinţi, este o istorie a păstrării credinţei şi ea se numeşte altfel, ea se numeşte istoria sfântă. Dar dacă cineva se va gândi să există două istorii paralele – istoria sfântă şi istoria generală, civilă – acela greşeşte. Diferenţa constă doar în faptul că valorile istoriei omenirii nu sunt valorile istoriei sfinte. În cazul dat este vorba nu de succese, nu sunt preamărite personalităţile umane în dependenţă de câte pământuri au cucerit sau cât de puternic este statul pe care l-au construit. Solomon a creat cel mai puternic stat israelitean şi a construit Templul, însă el este în afara acestei istorii sfinte. Iar tatăl său David, proorocul, care nu a făcut atâtea câte le-a făcut Solomon din punct de vedere al aspectului exterior al vieţii – el se regăseşte în această istorie sfântă.
Istoria sfântă se întrepătrunde cu istoria neamului omenesc. Unul şi acelaşi om poate fi eroul şi al unei istorii, şi al celeilalte. Dacă în istoria general-umană eroi sunt aceia care au avut succes, atunci în istoria sfântă noi ne închinăm celor care au înfăptuit poruncile credinţei, celor pe care noi îi numim sfinţi. Sfinţii sunt eroii cei adevăraţi ai istoriei sfinte.
Deseori s-a întâmplat că eroii istoriei sfinte au devenit eroii istoriei umane. Cunoaştem aceste nume din exemplele Rusiei – apărători curajoşi şi adunători de pământuri concomitent erau cneji cuvioşi şi deseori, primind schima la sfârşitul vieţii, şi shimonahi. Astfel istoria sfântă nu doar se întrepătrundea cu istoria generală, dar şi pătrundea în această istorie umană şi atunci se ajungea la cele mai mari succese. Dumnezeu ajuta trudelor sfinţilor care în numele Lui săvârşesc istoria pe pământ. Noi cunoaştem victoriile lor, faptele lor de eroism, succesele lor omeneşti, dar ce ar semnifica aceşti oameni, dacă ei ar fi rupţi de bogăţiile şi valorile istoriei sfinte? Când una pătrunde în alta, când Dumnezeiescul însufleţeşte omenescul, doar atunci se pot înfăptui acele scopuri şi se pot cuceri acele piscuri care sunt cu neputinţă a cuceri, dacă istoria obişnuită umană se rupe de istoria cea sfântă.
Toate aceste gânduri ne duc la o concluzie simplă. Ce se întâmplă astăzi? În zilele noastre în această istorie exterioară deseori succesul este dobândit prin mijloace păcătoase şi chiar criminale. Noi cunoaştem că toate acestea au loc din cauza că în canvaua istoriei contemporane tot mai puţin şi mai puţin pătrund fire din istoria sfântă. De aici se trag şi greşelile fatale, şi rătăcirile celor mari şi mici, ale celor cunoscuţi şi ale celor necunoscuţi, ale celor puternici şi ale celor slabi, ale celor bogaţi şi ale celor săraci. Ziua de azi ne aduce aminte de faptul că omul realizează succesul – nu doar cel de pe pământ, dar şi cel care este important pentru istoria sfântă – numai atunci, când valorile şi scopurile acestei istorii nu încetează a fi pentru om valori vitale.
Sursa: Site-ul oficial al Patriarhiei Moscovei