Să mergem prin tumultul vieții cu ochii închiși și cu conștiința amorțită nu e soluția cea mai bună. Aceasta este și părerea poetei, scriitoarei și cantautoarei Raisa Plăieșu care vine cu valuri de întrebări în recenta ei apariție literară „Toaca vremii”, apărută în luna martie a acestui an, dar și cu un noian de răspunsuri.
„La biserică pe-un sfeșnic, se tânguiește-o lumânare.
Plânge cu dor și suspină… Cine a aprins-o oare?
Cine este acel suflet ce cu lacrimi mari de ceară,
Își revarsă azi durerea, că și icoanele se-nfioară?”
(„La biserică pe-un sfeșnic”)
Suspină sufletul poetului, suspină sufletul creștinulu, sufletul omului… Viața astăzi nu este deloc ușoară, ba chiar, pe alocuri, e înfiorătoare. Din adâncul timpurilor și al conștiinței se ridică valurile de întrebări: ce să ne facem? cum să mergem mai departe? Valuri de cuvinte și de vers. Se tânguiește lumânarea în sfeșnicul bisericii, dar și sufletul nostru agonizează în multitudinea de întrebări și incertitudini ale zilei.
Căci să mergem prin tumultul vieții cu ochii închiși și cu conștiința amorțită nu e soluția cea mai bună. Aceasta este și părerea poetei, scriitoarei și cantautoarei Raisa Plăieșu care vine cu valuri de întrebări în recenta ei apariție literară „Toaca vremii”, apărută în luna martie a acestui an, dar și cu un noian de răspunsuri. Întrebările ar suna cam în felul următor: de ce ne este inima împietrită? de ce suntem egoiști? de ce suntem nepăsători față de aproapele? față de părinți? de ce fugim de biserică? de pocăință? de relația frumoasă ce am putea s-o avem cu Dumnezeu? de ce nu cerem iertare? de ce ne este inima împietrită? Și tot autoarea bate toaca ca să ne trezească la viață, tot ea aprinde lumânări și candele în sufletele noastre cu ajutorul cuvintelor inspirate, pline de evlavie pe care le folosește în versurile sale și ne aduce mir și mirezme pentru rănile noastre.
Toaca vremii bate ca să ne trezească din somnul adânc al nepăsării. Această toacă poate fi bătută de un călugăr la mănăstire, de un om al rugăciunii, de un preot, dar iată și de către un poet. „Poeții și preoții sunt profeții neamului”, spunea George Coșbuc. Glasul toacăi se aude pe dealuri, pe văi, prin sate, dar și prin orașele aglomerate și deseori dedate deșertăciunilor. Glasul limpede al adevărului răsună peste tot și dorește să zguduie în noi orice fibră de viață ca să ne trezim. Să deschidem ochii și să ne dăm seama că viața e scurtă, că ea trebuie trăită frumos, curat, cu multă dragoste și credință.
Pentru credință, mai ales, plânge autoarea. Căci vede că ea, credința, se stinge, piere. Doar de faptul pe cât de puternică este flacăra credinței depinde, în primul rând, viitorul lumii. Voi mai găsi oare Eu credință când voi veni pe pământ, se întreabă tânguitor Mântuitorul în Sfintele Evanghelii. Credința menține speranța în suflet și flacăra dragostei. Dragostei de aproapele și de Dumnezeu.
Acesta ar fi un răspuns la întrebarea cum să ne vindecăm. Altul, pe care-l aduce autoarea este îndemnul de a ne pocăi. De a ne lepăda de păcate noastre urâte, de a ne spăla de mocirla patimilor. Mersul la biserică este un alt răspuns cu care vine poeta. El ne ajută să ne luminăm sufletele, să alegem bunătatea și binele:
„Jalnice bătăi de cuie, tânguind ce-aud prin vreme,
Ce străpung mâini și picioare, ce pe Crucea sfântă geme.
E Mântuitorul lumii, ce pentru noi s-a Răstignit,
Sfânta toacă de-atunci bate, chemându-ne necontenit.” („Toaca vremii”)
Cartea Raisei Plăieșu „Toaca vremii” este degetul pe rană, o atent conceptualizată și atent contextualizată „fișă clinică” se află în fiecare din paginile cărții. Autoarea arată deschis la rănile noastre puroinde și ne îndeamnă să le vindecăm prin versul ei ca un suflu întemeietor și reumanizant. Prin vers și prin rugăciune. Autoarea spune cu durere și revoltă în glas :
„Nu vreau să fiu roaba sufletelor hâde:
Trădată, mințită, umilită nu mai vreau să fiu.
Cel ce fățarnic într-un colț de gură mereu râde.
Când mi-e greu, el pleacă în drumul lui târziu.” („Nu vreau să fiu”).
Din toate strofele trâmbițează avertismentul a ceea ce poate deveni o lume fără credință, fără dragoste umană și creștină, fără sinceritate – o lume a indiferenței și păcatului. Și aceasta ne privește pe toți: oameni de la sate, oameni din citadele, oameni de creație, oameni simpli:
Cuvântul tău să fie sângele, ce curge prin ale tale vene!
Nu-ncerca să plagiezi poete, din străinele poeme!
Oare cât ai să te-ascunzi în metaforele de cuvinte?…
Se vede că nu sunt ale tale, tu faci păcate-așa-nainte?… („Satul”)
Dragostea și sinceritatea să ne fie ghizii în viață și îndrumătorii. Ele sunt mirul, elixirul rănilor noastre, după părerea autoarei Raisa Plăieșu.
Cartea „Toaca vremii” este în cautarea urechilor care aud și ochilor care văd, a cititorului ideal care va înțelege mesajul ei, căci conceptul cărții în sine reprezintă ideea de comunicare a unor valori, valori de veacuri pe care autoarea astăzi le vede pierzându-se, stingându-se. Deaceea toaca va răsuna. De aceea buciumul va suna ca să ne trezească la ADEVĂR.
Stilul cărții este plastic, definitoriu el laudă virtuțile care măgulesc, dar și critică aspru, șfichiuește ca un bici. Ascultând vocea autorului care îndeamnă la critică, la autocritică te trezești ca dintr-un somn adânc în care te-au cufundat grijile și patimile.
Te poți întreba dacă autorul prin această carte nu și-a pansat astfel un sentiment de durere profundă care îl face să se întrebe unde se îndreaptă lumea.
În această primăvară răcoroasă, în cadrul sarbatorii Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, Raisa Plăieșu bate toaca asurzitor ca să trezească lumea la viață, s-o trezească din somnul nepăsării. Cântă în versuri o lume frumoasă și critică o lume urâtă și lipsită de valori și credință ce nu trebuie să fie.
Însăși autoarea a menționat cu referire la această carte: „«Toaca vremii», carte de versuri creștine este semnificativă, cu poeme inedite, unde Toaca vremii în aceste tulburătoare vremuri îl cheamă pe om la credință, iertare, smerenie, bunătate!… E ca o corabie a lui Noe, unde acest subiect apocaliptic este prezentat și pe copertă, amintindu-le oamenilor să-și stăpânească păcatele, să fie conștienți de răul care îl seamănă pe parcursul vieții pe pământ. Anume că din păcatele actuale ale omului se naște: boala și războiul din Ucraina, care seceră sute și mii de vieți omenești. Peste pământ bat necontenit clopotele, apoi cu glas îngeresc a început să bată și toaca peste lume prin versurile semnificative ale acestei cărți”.
Autoarea își dorește ca creștinii să înțeleagă rostul lor pe pământ, să creadă doar în Bunul Dumnezeu și să urmeze pasul, să se țină de mâna Mântuitorului! Orice cuvânt din această carte este o bătaie de toacă, care îl readuce pe om într-o profundă meditație asupra vieții.
Urmând această suită de idei spirituale ale poetei și scriitoarei Raisa Plăieșu, vă îndemn să ne îngrijim mai mult de suflet, să fim mai aproape de spiritualitate și bineînțeles vă îndemn să citiți această minunată plachetă de versuri a Raisei Plăieșu, întitulată atât de sugestiv „Toaca vremii”. Eu am citit-o cu mult drag!
La mai mult și la mai mare, iubită doamnă Raisa Plăieșu!
Inga Dohotaru
Din cartea „Toaca vremii”:
SFÂNTA CRUCE
Din lacrima de pe obraz,
Din al vieții greu necaz,
Fă-ți pe apa de plutire –
Corabia de mântuire.
De-ai avea furtuni în cale,
Roagă-te mereu cu jale,
Să învingi, unde te-ai duce,
Ca Iisus Hristos pe Cruce.
Crucea ta nemuritoare,
S-o înalți mereu spre soare!
Sfânta Cruce de credință,
De iubire, biruință…
Cât de greu ți-o fi în viață,
Crucea Lui Hristos înalță!
Poartă la piept cu voință,
Sfânta Cruce de credință.
TOACA VREMII
Jalnice bătăi de cuie, tânguind ce-aud prin vreme,
O altă corabie face Noe și la el vrea să ne cheme.
Ascultă, toaca lui cum bate!… Adună ai săi porimbei…
De furtună să-i salveze, ne-ndeamnă să venim cu ei.
Jalnice bătăi de cuie, tânguind ce-aud prin vreme,
Ce străpung mâini și picioare, ce pe Crucea sfântă geme.
E Mântuitorul lumii, ce pentru noi s-a Răstignit,
Sfânta toacă de-atunci bate, chemându-ne necontenit.
Jalnice bătăi de toacă, tânguind ce-aud prin vreme,
Cineva moare-n război, în boală și-n cutremur geme…
Pământul a oboist de tot, nu mai poate să primească,
Moarte năpraznică și cruntă pentru firea omenească.
Jalnice bătăi de toacă, tânguind ce-aud prin vreme,
Toaca vremii azi ne cheamă, la rugăciunile eterne…
Sunetele-i plângătoare sunt lacrimile lui Dumnezeu,
Ne-ndeamnă să ne pocăim, la biserică să venim mereu.
Jalnice bătăi de toacă, tânguind se-aud prin vreme,
Într-o noapte, într-o zi, toaca vremii o să ne cheme.
Cu trâmbița cea îngerească ce din cer va răsuna,
Hristos va veni din nou și pe noi ne va salva!
TE ROG, NU ZICE NU
În casa ce-ai făcut-o, trăiești numai tu,
Numai părinții n-au loc în ea, nu.
Tot luxul ai ticsit în mobilă tu,
Numai cărți n-ai pus în ea, nu.
Ce multe tablouri pusa-i prin casă tu,
Numai icoana pe perete n-ai pus-o, nu.
Prin ani aprinsa-i atâtea luminițe tu,
Numai candela n-ai aprins-o, nu.
Petreceri multe ai făcut atâtea tu,
Numai sfințirea casei n-ai făcut, nu.
Ai purtat la piept tot ce vrei tu,
Numai Crucea de creștin, nu.
Ce multe sărbători făcut-ai tu,
Numai cea sfântă n-ai cinstit-o, nu.
Cineva bate-n poartă, deschide-i tu.
Te rog, de cere pâine, nu-i zice nu.
Deschide ușa, nu-ți fie teamă, nu,
Iisus vrea să intre în sufletul tău,
Primește-L tu.
SPITAL
Spital – această anticameră a morții,
De ce vă grăbiți să vă-nscrieți în audiența ei?…
Probabil prea mari sunt păcatele sorții,
Doar diagnozele bolilor confirmă-acest temei.
Spital – această anticameră a morții,
Cu boli nevătămate, adunate peste vremi,
Cu săli de operații în așteptarea vieții,
Trăind mereu cu gândul, suntem ori nu suntem.
Spital – această anticameră a morții,
Aici ne dă o șansă ca să ne pocăim.
E-o lecție de virtute ca s-adunăm noi forțe.
Atunci să ne rugăm, de vrem să mai trăim.
LA BISERICĂ PE-UN SFEȘNIC…
La biserică pe-un sfeșnic, se tânguiește-o lumânare.
Plânge cu dor și suspină… Cine a aprins-o oare?
Cine este acel suflet ce cu lacrimi mari de ceară,
Își revarsă azi durerea, că și icoanele se-nfioară?
În templul trupului durut, sufletu-i mereu scâncește.
Precum vântul prin pădure cu ninsoare viscolește.
Durerea omului îi prea mare și își zice-așa cu dor:
„Doamne, Te rog, miluiește, nu lăsa încă să mor.
Mereu sunt prigonit, umilit iar pe pământ,
În cine să cred, Doamne? Numai în al Tău cuvânt.
Furtuna sângelui din mine lovește în al tâmplei țărm,
Vrând să-mi sculpteze fruntea, lăsându-mi al ridurilor semn.
Inima latră ca o ambulanță, vrând să mă ducă la spital.
Și eu încerc iarăși s-o mint, dându-i pastile val cu val.
Și doar mâna tremurândă mă salvează parcă-un pic,
Iau stiloul meu în mână și cu versul mă ridic.
Mulțumesc, Doamne Ție, că darul vieții Tu mi-ai dat,
Să am frica cea de Tine, să nu intru în păcat.
Și cele zece porunci de-o seamă, Doamne, eu să le cinstesc,
Și numai în virtuți creștine, mă-nveți, Doamne, să trăiesc.”
La biserică pe-un sfeșnic se tânguiește-o lumânare.
Plânge cu dor și suspină… Cine a aprins-o oare?
Cine este acel suflet ce cu lacrimi mari de ceară,
Își revarsă azi durerea, că și icoanele se-nfioară?
SATUL
Trist și gârbovit cu dealu-nspate,
Sprijinit în al bastonului său drum,
Cu-al fântânilor priviri însetate,
Așteaptă călătorii lui să vină acum!
Satul i-a crescut, le-a dat de toate,
Cu pământul lui pe toți i-a tot hrănit…
I-anvățat a scrie, să citească-n carte,
Pe lejanca vetrei cu drag i-a încălzit.
Sub tâmpla pădurii sale cărunte,
Gândurile păsărilor cu jale suspină.
Pustie este al depărtării sale punte,
Cine astăzi dorul orfan să-i aline?…
Pe-aripile cocorilor ce plecau departe,
Mesaje de dor le-a scris necontenit…
Doar un suflet a rămas să-l tămăduie-n șoapte,
Lângă-un izvor, Hristos pe cruce Răstignit.
Cuvântul tău să fie sângele, ce curge prin ale tale vene!
Nu-ncerca să plagiezi poete, din străinele poeme!
Oare cât ai să te-ascunzi în metaforele de cuvinte?…
Se vede că nu sunt ale tale, tu faci păcate-așa-nainte?…
NU VREAU SĂ FIU…
Nu vreau să fiu roaba sufletelor hâde:
Trădată, mințită, umilită nu mai vreau să fiu.
Cel ce fățarnic într-un colț de gură mereu râde.
Când mi-e greu, el pleacă în drumul lui târziu.
Nu vreau să fiu vicleană și oarbă-a dreptății,
Pătimașă, lașă și indiferentă, Doamne, nu pot fi.
Corabia în largul vieții mele este lumina cărții…
Cu luceafărul dimineții ce-mi arată calea-n orice zi.
Nu vreau să fiu teribilă, falsă și compromițătoare,
Doar adevărul sfânt vreau să lumineze-n univers.
Să-mi încălzesc tâmpla mereu la răsăritul cel de soare,
Mulțumesc Lui Dumnezeu, că mă-mbracă în haina Lui de vers.