Paștele, care bate în ușa fiecărui an al timpului, ne aduce cu el o nouă reînnoire sufletească și trupească, pace și iubire, gânduri noi de primăvară. Fiind considerat cel mai important praznic împărătesc, Paștele este cea mai mare premiză în viața creștinismului, comemorând cel mai sfânt, cel mai semnificativ și înălțător eveniment al credinței ortodoxe – Învierea lui Iisus Hristos.
Prin Învierea Sa, Iisus a arătat ca este într-adevar Fiul lui Dumnezeu și aceasta a devenit ca dovadă judecării lumii de către Dumnezeu în dreptate. Dumnezeu le-a dat oamenilor puterea unei noi nașteri în speranța prin reînvierea lui Hristos din morți. Prin credință în lucrarea lui Dumnezeu, creștinul reinvie împreună cu Hristos pentru a putea să ducă o nouă viață, mai bună. Înainte de Învierea Domnului creștinii țin cel mai lung post al anului, care se numește Postul Mare, cel de 40 de zile, pentru a se curăța de păcatele trupești și de cele sufletești, pentru a se ruga la cele sfinte și pentru a comemora moartea, jertva și mai apoi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.
Cu adevărat creștinii se prăgătesc și sărbătoresc această sărbătoare pretutindeni. Dacă am fi mai atenți să vedem ce se întâmplă în jurul nostru, în privirile noastre, creația Lui Dumnezeu – Natura confirmă puritatea sărbătorii Învierii prin salvele de floare imaculată ale copacilor, ale câmpiilor și luncilor, când totul înviază și ne bucură sufletul cu cea mai mare frumusețe. Înundația verdelui de primăvară peste pământul străbun ne revarsă în suflet adevărul vieții și prin existența sa învață omul să fie mai puternic, mai curajos, rezistent, robust, viguros, voinic, îndrăzneț.
Verdele reprezintă natura, primăvara, echilibrul, renaşterea, reînnoirea şi revitalizarea. Este un simbol al prospeţimii, sănătăţii, armoniei, prosperităţii, progresului, evoluţiei, fertilităţii, dezvoltării, speranţei şi siguranţei. „Verdele este culoarea dintâi a lumii, cea din care iese la iveală frumuseţea”, spunea Pedro Calderon de la Barca.
Ce învățăm din toate acestea? Cum și în ce mod trecem prin această peroadă pascală de viață în fiece an? Spunem una și facem alta sau cu adevărat ascultăm de cuvântul Lui Dumnezeu?…
Oricum, orice am face, Dumnezeu ne vede și ne judecă prin timp. Evident, păcatele omului nu se mai sfârșesc parcă, ele sunt ca un curent electric care îl conectează prin timp. Omul parcă ar întrerupe acest circuit prin spovedanie, primirea Sfintelot Taine, dar cu părere de rău acest curent de păcate încearcă să circule prin conștientul său, fără să perceapă că-și duce sufletul la pierzanie atât în timpul vieții sau în viața veșnică.
Păcatele omului contemporan sunt trufia, mândria nemăsurată, apoi lucrul făcut de mântuială, superficial, viclenia, invidia… Rugăciunea făcută din vârful buzelor, fără să atingă inima, alcoolismul care e cauza tuturor relelor în societatea noastră… Starea de nemulţumire a omului care, deşi are de toate, tot vrea să aibă mai mult, material, fără să se gândească o clipă la cât de profund înaintează cu sufletul, cât de mântuit îi este sufletul. Apoi ura susţinută faţă de vecin, față de frate din motive copilăreşti, din ambiţie prostească şi de aici se nasc: cearta, mânia, agresivitatea…
Păcatele sunt bolile sufletului și pentru suflet toate bolile sunt grele, pot să fie mortale. Zicea părintele Cleopa : „Vai de mine, mor!… Ne temem?… Să nu ne temem de moarte. Să ne temem de păcat, că păcatul ne duce la moarte, că plata păcatului este moartea. Şi adevărata moarte a sufletului este păcatul!…”.
Și dacă să revenim în perioada Postului Mare și până la Învierea Domnului, unii oameni fac totul de mântuială și pe dos: se mărturisesc la preot fără să țină cont de lista păcatelor zilnice; țin post doar o săptămână sau câteva zile apoi primesc Sfintele Taine și iarăși mănâncă de toate; unii fac caritate de văzul lumii; nu îngrijesc de mormintele părinților; manifestările cultural-creștine: concerte, festivaluri, concursuri diferite nu le fac din suflet, dar le fac artificial și pentru bani, doar din fală, din datorie că trebuie să se facă; ajută pe cei săraci nu din suflet și iubire de aproapele său, ci din grabă, mândrie și fală.
Școlile, liceile, colegiile, universitățile sunt împânzite de obiecte de studii care nu trebuiesc toate omului în viață, numai religia nu se citește în instituțiile de învățământ; unii se duc la biserică cu pasca înspre dimineață, fără să participe noaptea la slujba Învierii; alții încarcă masa de Paști cu cele mai alese bucate, dar din cele spirituale nu gustă nimic; se înfruptă din pasca sfințită și ciocnesc oule roșii de Paști, dar nu știu nimic despre semnificația lor; de Blajini oamenii fac schimb între ei cu pomene dintre cele mai alese și scumpe, dar săracilor nu le dau nimic; etc.
Cine crede – are încredere în Dumnezeu; ca elevul în dascălul său și copilul în părintele său. Credința nu caută, ci vede pe Dumnezeu, oarecum Îl experimentează și se bucură de El ca de cea mai scumpă comoară. În credință ne întâlnim cu Dumnezeu și trăim în El. Răsplata imediată a acestei trăiri este o bucurie sfântă, religioasă; e bucuria unui dor împlinit, bucuria vederii ființei celei mai dragi, bucuria negrăită a întâlnirii tainice cu Dumnezeu.
Experiența aceasta ne dă certitudinea în existența personală a lui Dumnezeu, certitudine mai sigură și mai tare decât toate probele, decât toate dovezile și argumentele pe care le aduce rațiunea logică în sprijinul adevărului despre existența lui Dumnezeu. Calea credinței este calea cea mai scurtă și cea mai dreaptă, calea cea mai lăudată și binecuvântată pentru a ajunge la Dumnezeu.
Sărbătoarea Învierii să vă aducă linişte în suflet, multă bucurie, sănătate, fericire şi puterea de a dărui şi ajuta semenii cu adevărat. Să fim credincioși cu adevărat în toate și cu multă sinceritate față de Dumnezeu! Domnul nostru a înscris promisiunea Învierii nu numai în cărți, ci și în fiecare frunză a primăverii. Sărbători pascale luminate!
Raisa Plăieșu, pentru Traditia.md