Constantin astăzi, cu maica sa Elena, Crucea a arătat, lemnul cel preacinstit, care este ruşinarea tuturor iudeilor, şi arma credincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici. Că pentru noi s-a arătat semn mare şi în războaie înfricoşător.
Constantin cel Mare
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut și sub numele de Constantin I, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost un împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 d.Hr. și care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337.
Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creștine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum și pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325; aceste acțiuni sunt considerate factori majori ai răspândirii religiei creștine.
Reputația sa de primul împărat creștin a fost recunoscută de către istorici, începând cu Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea, până în timpurile noastre, deși în mediile neortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de sprijinul pe care l-a arătat în continuare zeităților păgâne, precum și de faptul că s-a botezat abia spre sfârșitul vieții.
Biserica îl cinstește în rândul sfinților, în ceata drepților, prăznuindu-l împreună cu mama sa, sfânta împărăteasă Elena, pe 3 iunie, fiind numiți „Sfinții Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena”.
Viața
Epoca timpurie
Sfântul Constantin s-a născut la Naissus (astăzi localitatea Niš din Serbia) în provincia romană Moesia Superior, la data de 27 februarie 272, fiind fiul generalului roman Constantius Chlorus și al primei sale soții, Sfânta Elena, fiica unui hangiu, în vârstă de numai 16 ani la acea vreme.
Tatăl său o va părăsi pe Elena în jurul anului 292 pentru a se recăsători cu Flavia Maximiana Theodora, fiica împăratului roman din Apus Maximian. Theodora va da naștere la nu mai puțin de 6 copii, printre care și Iulius Constantius (tatăl viitorului împărat Iulian Apostatul).
Tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui Dioclețian în Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. În 305, Dioclețian și Maximian se decid să abdice împreună, Constantius Chlorus succedându-i lui Maximian în poziția de Augustus al Imperiului Roman de Apus.
Deși fiecare dintre noii auguști aveau fii legitimi capabili de a fi numiți în cinstea de Cezar (e vorba de Constantin si Maxențiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsați la o parte în favoarea lui Severus și a lui Maximin Daia. În aceste condiții, Constantin părăsește Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia.
Pe de altă parte, Constantius cade grav bolnav în timpul unei expediții militare împotriva Picților în Caledonia, și moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia). În puțină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius îl proclamă pe Constantin Augustus.
Totuși, în cadrul Tetrahiei ascensiunea lui Constantin apare ca fiind cel puțin nelegitimă. Pe când Constantius, aflându-se în poziția de împărat senior (Augustus), ar fi putut „crea” un nou Caesar, proclamarea lui Constantin ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305.
De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsărit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galeriu îi acordă titlul de Caesar, confirmând astfel jurisdicția lui Constantin asupra teritoriilor deținute de tatăl său. De asemenea, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (Augustus) al Imperiului de Apus.
Epoca Imperiului de Apus
Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantin cuprindeau provinciile Galia, Britania, Germania și Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staționată pe de-a lungul frontierei de pe Rin).
Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului, se găsea într-o situație de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, orașele căzuseră în ruină etc. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin si de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 și 316, își stabilește reședința principală în orașul Trier.
Imediat ce Constantin va deveni împărat, va abandona și campania începută de Constantius în Britania și se va reîntoarce în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni a francilor.
Va întreprinde o altă expediție victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308. Apoi va căuta să-și consolideze prezența în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreață permanentă pe malul drept al fluviului.
O alta campanie începută în 310 va trebui să fie întreruptă datorită rebeliunii lui Maximian. Ultimul război al lui Constantin la frontiera de pe Rin va fi în anul 313, după care va reveni în Italia.
Obiectivul principal al conducerii lui Constantin era asigurarea stabilității imperiului, iar pentru a-și îndeplini această dorință, va întreprinde dese expediții militare împotriva triburilor rebele germanice, demonstrându-și potențialul militar de care dispunea prin înfrângerea inamicilor aflați de cealaltă parte a Rinului.
Strategia s-a dovedit a fi de succes, astfel încât frontiera de pe Rin a rămas relativ liniștită în perioada sa.
Constantin – împărat creștin
Născut din părinți nobili, împăratul Constantius Chlorus și Elena, Constantin cel Mare a fost un om providențial pentru Biserica creștină, mai ales după anul 312, când – înaintea unei lupte decisive cu rivalul sau la tron, Maxențiu – s-a produs convertirea sa.
Istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu afirmă că în ajunul Bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripția in hoc signo vinces („prin acest semn vei învinge”).
Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creștină s-a numit labarum.
Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldați împotriva celei a lui Maxențiu, de 150 000 de soldați, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu.
Dovada acestei credințe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripția de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturisește că a câștigat lupta instinctu divinitatis („prin inspirație divină”).
Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creștinilor, el fiind mai înainte, ca și tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit – cult cu origini orientale).
În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare dă Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum), prin care creștinismul devine “religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă și morală a creștinismului, l-a recomandat tuturor.
Nu l-a declarat religie de stat – cum greșit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380.
Politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite: Edictul de la Milan din 313, înfrângerea lui Liciniu în 323, convocarea Primului Sinod Ecumenic din 325, alegerea unei noi capitale (fostul oraș trac Bizanț, numit Constantinopolis – “orașul lui Constantin”) în 330 etc.
Prin Edictul de la Milan din anul 313, Constantin devine protector al creștinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creștine, scutește pe preoți de obligația funcțiilor municipale și le acordă subvenții. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creștin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roșu).
Îmbunătățește tratamentul în închisori, ușurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor și preoților dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani și văduve.
Modifică legislația privind căsătoria, îngreunează divorțul, pedepsește adulterul. Atribuie Bisericii creștine casele imperiale de judecată (basilikos oikia),care vor purta în continuare numele de basilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică.
Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în 321 Duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, când soldații asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monogramul creștin.
Împăratul și familia sa au ajutat moral și material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari și mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr etc.
Din dorința de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui.
Sub influența sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinței sau Crezul).
Același Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paștilor – prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară – și a dat 20 de canoane bisericești.
Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învățat despre modestia și credința minunată a sfântului Spiridon, despre puterea rugăciunii și adâncimea evlaviei sfântului Alexandru și despre bărbăția evanghelică a sfântului Nicolae, ierarhul din Mira Lichiei.
Împăratul Constantin cel Mare a trimis o solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu sfânta Elena, mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Cu osteneală și rugăciune fierbinte, Sfânta Elena a reușit sa afle Sfânta Cruce, înălțată solemn în văzul poporului creștin de Episcopul cetății Ierusalimului, Macarie I, la 14 septembrie 326.
Împăratul Constantin cel Mare a hotărât sa zidească o nouă capitală, Constantinopol (grec. Constantinopolis, „orașul lui Constantin”, inaugurată la 11 mai 330. Din fostul Bizanț, Constantin face o capitală de imperiu creștin, cu biserici minunate – ca aceea a Sfinților Apostoli – oraș strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit “Roma cea nouă“, umbrind Roma antică.
Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste, egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic din anul 381 și prin canonul 28 al Sinodului de la Calcedon din 451.
Dar meritele lui Constantin cel Mare sunt deosebite: prin libertatea acordată creștinismului a făcut din comunitatea prigonită o religie liberă și chiar privilegiată în imperiu și a asigurat unitatea Bisericii creștine.
De exemplu, la terminarea Sinodului I ecumenic, când ereticul Arie a fost excomunicat, când s-a reafirmat și proclamat divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“, iar Osiu de Cordoba a rostit pentru prima oară Crezul formulat de cei 318 Părinți sinodali, marele Constantin ar fi exclamat: “Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-ați făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi.”
Era un mare moment din istoria Bisericii și a mântuirii. Duhul Sfânt lucra în Biserică, iar Biserica lui Hristos își afirma unitatea.
I s-a reproșat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morții și că a păstrat titlul de “pontifex maximus”. În primele veacuri ale creștinismului însă, mulți catehumeni (cei care doreau să se boteze și erau în stadiul de învățare a normelor credinței creștine) amânau botezul cu anii, iar dacă ar fi renunțat la titlul mai sus numit își ridica un rival puternic și păgân, care ar fi încercat să restabilească vechea religie idolatră.
Primul împărat creștin al imperiului roman, apoi bizantin, Constantin cel Mare, a avut o domnie lungă, de peste 30 de ani (306-337), în care s-a dovedit un om de mare voință, un înțelept, un strateg, făcând Bisericii cel mai mare serviciu – dându-i libertatea după lunga perioadă de persecuții care au tulburat-o, de la Nero până la Dioclețian.
Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337 și a fost înmormântat în biserica Sfînților Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.
Pentru meritele și serviciile aduse creștinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinților, împreună cu mama sa, sfânta Elena, și numindu-l isapostolos – “cel întocmai cu Apostolii“, atribuindu-i cu înțelepciunea lui Solomon și blândețea lui David.
Elena Împărăteasa
Sfânta drept-credincioasă Împărăteasa Elena, Întocmai cu Apostolii (c. 248 – c. 329), a fost mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Prăznuirea ei se face la 3 iunie, odată cu fiul ei.
Ea a fost canonizată de Biserică deoarece era foarte pioasă. Eusebiu de Cezareea menționează detaliile pelerinajului ei în Palestina și în provinciile răsăritene. Ea este creditată, în mod tradițional, cu găsirea moaștelor Sfintei Cruci a lui Hristos și cu găsirea rămășițelor celor trei magi care, în prezent, se găsesc în Altarul celor Trei Magi din Catedrala din Koln.
Sursa: Unitischimbam.ro
Troparul Sfinților Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, glasul al 8-lea:
Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l, şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus. Pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.
Condacul Sfinților Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, glasul al 3-lea:
Constantin astăzi, cu maica sa Elena, Crucea a arătat, lemnul cel preacinstit, care este ruşinarea tuturor iudeilor, şi arma credincioşilor împăraţi asupra celor potrivnici. Că pentru noi s-a arătat semn mare şi în războaie înfricoşător.