„Duhul dragostei… dăruiește-l mie, slugii Tale”
(din rugăciunea Cuviosului Efrem Sirul)
Predica Sanctității Sale Patriarhul Chiril rostită după Liturghia Darurilor mai înainte sfințite săvârșită în ziua de vineri a Primei Săptămâni din Postul Mare la biserica „Sfântul Binecredincios țarevici Dimitrie” pe lângă Spitalul orășenesc nr. 1 din Moscova, 11 martie 2011.
Când noi prin cuvintele inspirate de Dumnezeu ale Sfântului Efrem ne adresăm lui Dumnezeu cu rugămintea pentru dobândirea virtuţilor, noi Îl rugăm şi pentru iubire: „duhul dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale”.
Cuvântul „dragoste” se utilizează în limbajul cotidian atât de des şi în contexte atât de diferite, încât omul contemporan nu mai este în stare să înţeleagă clar sensul său. Ca şi multe odoare sfinte, cu puterea diavolească în viaţa oamenilor acest cuvânt deseori se profanează şi se devalorizează. Dar din această cauză noţiunea însăși de iubire nu devine mai puţin importantă. După cum ne spune Apostolul Ioan Teologul, Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el (1 In. 4, 16) şi aceasta este o definiţie exhaustivă a iubirii.
Chiar dacă ne-ar fi fost descoperite doar aceste cuvinte ale evanghelistului, chiar şi ele ne-ar fi oferit posibilitatea să ne atingem de cea mai mare taină a lui Dumnezeu. Domnul însă a dorit să ne descopere ceva mai mult: Dumnezeu Îl trimite pe Fiul Său Unul Născut, ca El să se aducă pe Sine în jertfă pentru păcatele oamenilor (In. 3:16; 1 In. 4:9) – nu din cauza că trebuie să facă aceasta, nu din motivul că ar fi raţional, că prin aceasta s-ar completa o anumită pierdere în logica existenţei istorice a neamului omenesc – dar numai din cauza că Dumnezeu Îşi iubeşte creaţia. Anume prin Domnul Iisus Hristos noi aflăm că iubirea înseamnă jertfă.
Dar noi aflăm încă ceva foarte important. Dumnezeu Se deschide pe Sine ca O ființă, dar în Trei Feţe. Noi credem în Sfânta Treime, a Cărei lege internă este iubirea, care uneşte Trei Feţe ale unei firi. Această unitate absolută, cu nimic adumbrită şi nedespărţită, a Persoanelor Sfintei Treimi se dobândeşte prin comunicarea lor interioară. De aceea noi putem vorbi despre faptul că şi iubirea omenească este acea unitate, care se obţine prin comunicarea oamenilor.
Aşadar, iubirea este jertfă, este comunicare şi este unitate. Dumnezeu a dorit să arate aceste înalte dogme Dumnezeieşti în viaţa omenească şi prin meritele de răscumpărare ale Fiului Său – Domnului nostru Iisus Hristos – să restabilească chipul iubirii Dumnezeiești în viaţa pământească a oamenilor. El creează Biserica – comunitatea succesorilor Săi, care prin comunicare cu Dumnezeu şi unul cu altul ajung la unitate. Această unitate noi o căpătăm atunci, când cu toţii împreună săvârşim Taina Trupului şi Sângelui Mântuitorului. Împărtăşindu-ne cu Sfintele Taine ale lui Hristos, noi devenim un singur trup, o comunitate, care trăieşte după chipul lui Dumnezeu.
Însă în viaţa reală nu este totul chiar aşa de simplu. Deşi prin acţiunea Sfântului Duh oameni dispersaţi, diferiţi după situaţia, etnia, vârsta, cultura, limba lor devin aceiaşi conform chipului Sfintei Treimi, cu toate astea păcatul prezent în firea omenească împiedică oamenilor botezaţi, membrilor Bisericii, să arate lumii această unitate euharistică în afara Tainelor Bisericii, în afara Sfintei Euharistii, dincolo de hotarele bisericii, acolo, unde începe viaţa cotidiană plină de griji şi conflicte.
Pentru ca noi să putem realiza în mod real în viața lumii acesteia unitatea unuia cu altul şi cu Dumnezeu, dobândită în Taina Sfintei Euharistii, este necesar să ţinem minte de faptul că iubirea este jertfă. Şi dacă noi vom fi în stare să dăruim o parte din noi – să jertfim din timpul nostru, din atenţia şi din mijloacele noastre – celui care are nevoie de ele, atunci noi şi în afara bisericii vom trăi conform legii iubirii.
Ceea ce se întâmplă în comunitatea voastră (este vorba de comunitatea surorilor de caritate, care funcţionează pe lângă biserica „Sfântul Binecredinicosul ţarevici Dimitrie” din cadrul spitalului orăşenesc nr. 1 din Moscova. – Red.) este foarte important, deoarece aici acţionează o şcoală a surorilor de caritate, ale cărei studente învaţă sacrificiul, învaţă să înţeleagă ce înseamnă să dai o parte din inima ta altora, să-ți împarţi viaţa cu aproapele. Noi toţi – şi în primul rând acei care iau asupra sa marea responsabilitate de slujire în numele milosteniei – trebuie să ţinem minte că milostenia este şcoala iubirii.
Lumea contemporană deseori în nedumerire se întreabă, de ce în secolul nostru luminat, când practic toţi au aceleaşi studii, când ştiinţa a realizat mari succese, noi vedem atâtea suferinţe, crime, atâtea tragedii familiale, nenorociri omeneşti. Nu trebuie să fii filozof ca să înţelegi: nici studiile, nici forța, nici stăpânirea, nici banii – totul ce este atât de dorit de omul contemporan – nu sunt în stare să le dea oamenilor iubire, să le aducă fericire. Şi cât de nemodern ar părea acel mod de viaţă pe care voi îl practicați în comunitatea voastră, oricât de sceptic v-ar privi pe voi cineva care nu împărtășește idealurile voastre, să ţineţi minte – prin jertfa adusă de voi lui Dumnezeu şi oamenilor vi se dăruieşte marea putere harică a iubirii. Anume ea va deveni un sprijin în viaţa voastră, vă va ajuta să creaţi şi să păstraţi familiile, iar dacă cineva va rămâne în singurătate, iubirea vă va ajuta să evitaţi sentimentul de deprimare şi vă va orienta spre faptele de milostenie ce sunt atât de importante pentru mântuirea omului.
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale”. Să cerem de la Domnul ca El să ne întărească puterile noastre şi să ne ajute să primim acest dar măreţ, care deţine o părticică din viaţa Dumnezeiască, şi prin el cu inima şi mintea să simţim şi să-L primim pe Dumnezeu, Care este iubire.
Amin.
Din cartea «Патриарх Московский и всея Руси Кирилл. Тайна покаяния.
Великопостные проповеди (2001–2011). Москва, 2012»