Viața umană se desfășoară într-un cadru complex de relații sociale, culturale și spirituale, în interiorul căruia individul își asumă diverse roluri și, uneori, adoptă măști existențiale. Din perspectivă academică, aceste concepte sunt analizate în sociologie, psihologie și antropologie filosofică, iar din perspectivă spirituală ele sunt raportate la autenticitatea persoanei și la vocația ei transcendentă.
Rolul existențial al omului poate fi definit ca un ansamblu de comportamente, norme și așteptări asociate unei poziții sociale sau unei stări de viață. În mod obiectiv, rolurile sunt necesare funcționării societății și dezvoltării personale. Ele structurează identitatea socială a individului și facilitează relaționarea interumană. Asumate echilibrat, rolurile contribuie la maturizarea persoanei și la realizarea vocației sale în lume.
Măștile existențiale sunt niște mecanisme de apărare și alienare, dar uneori ele se transformă în viclenie și interese. Masca reprezintă o construcție psihosocială artificială, prin care individul disimulează realitatea interioară pentru a obține acceptare, protecție sau putere. Din punct de vedere psihologic, măștile pot funcționa ca mecanisme de adaptare sau de apărare, însă, pe termen lung, ele conduc la fragmentarea identității și la alienare.
În plan spiritual, masca semnifică ruptura dintre persoană și adevăr, dintre aparență și ființă. Ea apare atunci când omul se definește prin exterior, ignorând dimensiunea sa lăuntrică și transcendentă.
Tensiunea dintre rol și mască este problema fundamentală a omului și ea nu constă în existența rolurilor, ci în transformarea acestora în măști. Când rolul este absolutizat, el încetează să mai fie o funcție și devine o identitate falsă. Astfel, omul nu mai „trăiește” rolul, ci „se ascunde” în el. Această confuzie generează crize de sens, epuizare existențială și pierderea autenticității.
În perspectivă, această tensiune este analizată ca o disonanță între identitatea reală și cea proiectată, iar din perspectivă spirituală ca o formă de înstrăinare de sine și de Dumnezeu.
Dimensiunea spirituală a autenticității în teologia creștin-ortodoxă
Omul este chemat să-și redescopere identitatea originară, întemeiată pe chipul lui Dumnezeu. Autenticitatea nu presupune renunțarea la roluri, ci trăirea lor în adevăr, smerenie și responsabilitate. Hristos cheamă omul la lepădarea măștilor, la pocăință și la unitatea lăuntrică dintre ceea ce este, ceea ce gândește și ceea ce trăiește.
Astfel, viața spirituală devine un proces de dezvelire a persoanei, nu de construcție a aparențelor. Rolurile sunt necesare și constructive atunci când sunt asumate conștient și integrate armonios în viața interioară a omului. Măștile, dimpotrivă, deși pot avea o funcție temporară de protecție, devin nocive atunci când substituie identitatea autentică. Împlinirea umană se realizează prin armonizarea rolurilor sociale cu adevărul interior și cu dimensiunea spirituală a existenței. În ultimă instanță, libertatea omului constă în capacitatea de a trăi rolurile vieții fără a-și pierde chipul lăuntric.
Societatea contemporană, marcată de accelerare tehnologică, competiție excesivă și relativism valoric, favorizează apariția unor roluri distorsionate și a unor măști existențiale negative, care afectează integritatea persoanei umane. Acestea nu mai funcționează ca instrumente de adaptare sănătoasă, ci ca forme de alienare, fragmentare identitară și îndepărtare de sensul profund al vieții. Valoarea personală este măsurată prin performanță, nu prin ființă. Spiritual, acest rol conduce la dezumanizare și pierderea sensului vocațional al muncii. Identitatea este construită pe posesie și consum. Dorința devine normă, iar nevoia autentică este ignorată. Din perspectivă spirituală, acest rol cultivă lăcomia și golirea interioară.
Viața este trăită pentru expunere și validare externă. Aparența prevalează asupra adevărului interior. Această formă de existență favorizează narcisismul și anxietatea. Individul se definește exclusiv prin suferință și culpabilizarea celorlalți. Responsabilitatea personală este abandonată, iar stagnarea devine o formă de autojustificare. Omul caută dominarea celorlalți ca substitut al propriei fragilități. Din punct de vedere spiritual, acest rol este expresia orgoliului și a fricii de pierdere a controlului. Măștile sunt strategii de disimulare a adevărului interior, devenite dominante în contextul actual. Masca indiferenței morale este refuzul asumării valorilor și al responsabilității etice. Totul devine relativ, iar conștiința este amortizată. Masca spiritualității de suprafață prezintă niște practici religioase sau „spirituale” fără transformare interioară. Forma înlocuiește fondul, iar credința devine decorativă.
Masca autonomiei absolute este iluzia autosuficienței totale. Omul refuză dependența relațională și transcendentală, negându-și condiția de ființă creată și consecințele psihospirituale poartă rolurile și măștile negative care generează: fragmentarea identității, anxietate existențială, pierderea sensului vieții, deteriorarea relațiilor interumane, înstrăinarea de Dumnezeu și de sine.
Perspectivele de vindecare sunt în depășirea acestor distorsiuni, cee ce presupune: reîntoarcerea la adevărul interior, reechilibrarea rolurilor prin conștiință morală, asumarea vulnerabilității ca valoare, redescoperirea dimensiunii spirituale a persoanei. În viziune creștină, vindecarea începe prin lepădarea măștilor și refacerea unității dintre ființă, cuvânt și faptă, în lumina lui Hristos.
Rolurile și măștile negative ale vieții contemporane nu sunt inevitabile, ci sunt expresii ale unei crize de sens. Omul nu este chemat să joace permanent un rol, ci să trăiască adevărul propriei existențe. Autenticitatea, responsabilitatea și deschiderea spirituală reprezintă antidotul unei lumi dominate de aparență.
Vin sărbătorile de iarnă și ar fi bine în Postul Nașterii Domnului să aruncăm toate măștile după care ne-am ascuns poate o viață, poate un an… și să ne schimbăm rolurile negative în cele pozitive, căci dacă nu o vom face la timp, atunci vom răspunde la judecată în fața lui Dumnezeu.
Postul este o terapie spirituală integrală a omului, în care înfrânarea trupească devine mijloc de vindecare sufletească. Prin post, omul își curăță mintea, își disciplinează voința, își liniștește patimile și își redeschide inima către Dumnezeu și către aproapele. Nu este o simplă abstinență alimentară, ci un act conștient de restaurare interioară, unde trupul se smerește pentru ca sufletul să se întărească. Astfel, postul reface unitatea dintre trup, suflet și duh, devenind un drum de echilibru, pace lăuntrică și vindecare profundă.
Raisa Plăieșu,
pentru Traditia.md