Astăzi întreaga lume ortodoxă este alături de Biserica Ortodoxă din Ucraina. În special, în legătură cu ordonanța guvernului ucrainean care, putem spune franc, a pornit prigoana împotriva Bisericii Ortodoxe din Ucraina – Biserică canonică în frunte cu mitropolitul Onufrie. Cunoaștem că încă înainte de sărbătoarea Nașterii Domnului a fost sechestrată partea superioară a Lavrei Pecerska din Kiev, iar guvernul Ucrainei a hotărât ca până pe data de 29 martie 2023 monahii să elibereze și partea de jos a Lavrei care anterior a fost transmisă la dispoziția lor – transmisă gratuit și fără termen limită.
Se spune că comisia a depistat anumite încălcări. Este clar că toate acestea sunt doar motiv pentru a delapida de la ortodocși aceast sfânt odor – sursă a monahismului pe întreg teritoriul Rusiei. Nu putem să nu retrăim în legătură cu acest eveniment și ne rugăm astăzi pentru Biserica Ortodoxă din Ucraina și chemăm pe toți oamenii credincioși, cu adevărat ortodocși, să ne rugăm cu toți împreună, deoarece în această situație nu putem face nimic altceva.
Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril, mitropoliții și arhiereii Bisericii Ortodoxe din Ucraina, și-au ridicat vocea, adresându-se comunității mondiale în apărarea Lavrei Pecerska din Kiev. Ea nu doar este luată, ea este transmisă „Bisericii Ortodoxe Ucrainene”, o pseudo-biserică politică de buzunar, fondată de Poroșenko pe teritoriul statului ucrainean. Cunoaștem că această „biserică” s-a ocupat de tâlhărie și violență, preoții erau alungați din biserici, erau bătuți și chiar uciși, erau delapidate sfintele odoare. Multe din aceste locașuri astăzi sunt pustii, oamenii nu merg într-acolo.
Noi trebuie să cunoaștem ce s-a întâmplat în anul 2018, deoarece mulți oameni sunt nedumeriți și nu înțeleg în ce constă diferența dintre Biserica Ortodoxă din Ucraina și „Biserica Ortodoxă Ucraineană”, susținută de Patriarhul Constantinopolului Bartolomeu care, emițând Tomosul respectiv, a provocat o mare schismă pe teritoriul unitei sobornicești și apostolicești biserici – Biserica Locală a Patriarhiei Moscovei. De aceea astăzi aș vrea să propun atenției cititorilor portalului „Tradiția” articolul protpresbiterului Teodor Zisis „Ucraina este teritoriul canonic al Bisericii Ruse”, scris în același an 2018.
Consider că în aceste zile tulburi ar fi folositor pentru noi să cunoaștem opinia protpresbiterului, doctorului în istorie, fostulului profesor al Universității Aristotel din Salonic care relatează detaliat și onest acele evenimente.
Iar noi ne vom ruga ca Domnul să-l întărească pe mitropolitul Onufrie și întreaga Biserică Ortodoxă canonică din Ucraina, ca prigoanele pe care le-a pornit conducerea ucraineană actuală asupra acestei Biserici care își susține poporul, care se roagă pentru el, ca ea să poate rezista și viețui în condiții pașnice, așa cum o duc alte Biserici Ortodoxe Locale.
* * *
Protopresbiterul Teodor Zislis: „Ucraina este teritoriul canonic al Bisericii Ruse”
Kievul s-a aflat la geneza Bisericii Ruse și până în zilele noastre este parte componentă din ea
În epicentrul proceselor, contradicțiilor, contrapunerilor bisericești, precum și al pretențiilor de ordin geopolitic, deja de mult timp se află problema cu privire la statutul de autocefalie a Bisericii din Ucraina care nu doar că aparține pe parcursul veacurilor la jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse, dar s-a aflat la începutul istoriei bisericești a poporului rus, este cristelnița care a dat naștere Bisericii Ruse în ziua botezului cneazului rus Vladimir și a poporului rus la Kiev, în anul 988.
Sărbătorirea aniversării de 1000 de ani a creștinismului rus în anul 1988 care s-a desfășurat la inițiativa Bisericii Ruse, având epicentrul sărbătoririi la Kiev, a fost recunoscută de întreaga plinătate a Bisericii și de toată comunitatea științifică. A fost dovada recunoașterii generale a faptului că Ucraina este parte a ortodoxiei ruse. Oare atunci Constantinopolul și-a declarat pretențiile asupra jurisdicției bisericești cu privire la Kiev? În asemenea caz oare nu era logic ca Patriarhul Moscovei și alți Întâistătători ai Bisericilor Locale să obțină de la Constantinopol permisiunea cu privire la vizitarea sărbătoririi festive în Kiev?
Orice enciclopedie bisericească, la fel ca și Dipticul Bisericilor Locale, mărturisește că Ucraina este teritoriul canonic al Bisericii Ruse. Oare este înscris undeva sau este recunoscut de cineva că Ucraina aparține Patriarhatului Ecumenic?
În calendarul Patriarhatului Ecumenic din anul 1998, pe care l-am găsit cu ușurințe în propria bibliotecă, în volumul al 2-ea („Conducerea bisericească”), la compartimentul „Alte biserici Locale” este indicată, în primul rând, Biserica Rusă, iar printre mitropoliții ei pe primul loc este situat predecesorul actualului mitropolit canonic al Kievului Onufrie – Vladimir, „Mitropolitul Kievului și al întregii Ucraine, membru permanent al Sfântului Sinod al Bisericii Ruse”.
La Biserica Rusă se referă și toți ceilalți mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi ai eparhiilor și orașelor din Ucraina, școlile teologice din Kiev și Odessa, bine cunoscutele lavre Pecersca și Poceaevsca, numeroase alte instituții și relicve sfinte. O situație similară găsim și în Dipticul Bisericii din Elada, anul 2018: toate eparhiile din Ucraina fac parte din jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse.
Patriarhatul Ecumenic merge umăr la umăr cu forțele ce scindează și separă Ortodoxia
Așadar, în baza ordinii recunoscute și stabilite oficial care poate fi confirmată de numeroase alte documente, Ucraina, privind apartenența sa bisericească, de la începutul istoriei sale creștine este parte componentă indispensabilă a Bisericii Ruse.
Pentru un termen scurt, din cauza circumstanțelor istorice anomalice și a presiunii din exterior, Biserica din Ucraina din nou s-a pomenit sub jurisdicția Constantinopolului, așa cum a fost în perioada formarii ei, când întreaga Rusie, împreună cu Kievul, se subordona Constantinopolului.
Când a dispărut această presiune din exterior, precum și violența din partea occidentului papal de atunci care acționa prin Polonia, Lituania și alți cruciați și uniați, Biserica din Ucraina a revenit acolo, unde era parte a Bisericii Ruse.
Este regretabil că în zilele noastre Patriarhatul Constantinopolului se solidarizează cu aceleași forțe occidentale care cândva au scindat Biserica Rusă și au provocat prigoana asupra ortodocșilor, acapararea și blasfemia locurilor sfinte. Același lucru se pregătesc să facă actualmente și naționaliștii ucraineni care sunt tutelați de președintele uniat Poroșenco, împreună cu schismaticii ucraineni filopapiști.
Tratarea incorectă și ascunderea documentelor. Se pregătește o cercetare specială
Noi pregătim un articol cu toate dovezile de ordin istoric privind apartenența indubitabilă a Ucrainei la jurisdicție Bisericii Ruse. În aceasta constă datoria noastră ca savanți, deoarece eu, cel ce scrie aceste rânduri, împreună cu soția mea Cristina Bulaki-Zisis (actualmente monahia Nectaria, în trecut conferențiar la Universitatea Teologică din Salonic), pe parcursul multor ani am studiat istoria Bisericii Ruse și relațiile ei cu Biserica din Constantinopol. De aceea actualmente noi suntem scârbiți și regretăm că adevărul istoric este falsificat.
Din păcate, Constantinopolul, pentru a-și justifica intrarea anticanonică în Ucraina, face trimitere la două documente care, cică, demonstrează că Ucraina niciodată nu a fost transmisă definitiv în jurisdicția Bisericii Ruse, iar actul sinodal din 1686, cică, confirmă că Ucraina a rămas sub Patriarhatul Ecumenic și cedarea a avut un caracter vremelnic.
Această interpretare deliberat incorectă și denaturarea documentelor, efectuată, cică, pentru prezentarea informației științifice publicului, de facto poate crea impresia că Constantinopolul face trimitere la argumente puternice și de netăgăduit, însă ele sunt doar pentru cei care nu dețin cunoștințe suficiente.
În scurt timp vom publica un articol științific și vom aduce la cunoștința publicului alte documente care sunt dosite de Constantinopol, precum și vom indica asupra interpretării incorecte a celor două documente, menționate de Fanar.
Iar acum vom apela la opinia celebrului profesor de istorie și drept canonic Vlasie Fidas care într-un șir de monografii și articole recunoaște că prin actul sinodal din 1686 Patriarhul Ecumenic a supus Ucraina jurisdicției Patriarhatului Moscovei.
Îl vom cita pe profesorul Fidas: „În anul 1686 a fost semnat acordul de pace ruso-polonez. Malorossia a trecut la Moscova. Luțk, Lvov, Peremyșl și Moghiliov au căpătat libertate religioasă… În sfârșit, Patriarhul Dionisie a supus mitropolia Kievului jurisdicției Patriarhatului Moscovei (1687)” [1]. Noi în studiul „Patriarhatul Ecumenic și Biserica Rusă” am scris că după biruința rușilor asupra Poloniei în anul 1654 și integrarea Ucrainei în Rusia, Kievul din nou s-a pomenit împreună cu Moscova și această uniune a fost confirmată de Patriarhatul Ecumenic. (1686) [2].
Pentru Ucraina Moscova este acum Biserica-Mamă. Constantinopolul a fost în trecut Biserica-Mamă
Nu este corect că Patriarhatul Ecumenic este mamă pentru Biserica din Ucraina și astfel are dreptul, în calitate de Biserica-mamă, să-i acorde autocefalie, tot așa cum a acordat autocefalie Bisericii Ruse, din Elada, celei Române, celei Sârbe, Bulgare și Albaneze.
El a deținut acel drept până în momentul când Biserica-fiică a obținut autocefalia, după aceea ea devine nu fiică, ci Biserică-Soră, în toate domeniile fiind egală în drepturi, ca urmare a acestui fapt amestecul în treburile ei interne este o crimă grea canonică și prezintă o incursiune în jurisdicția străină bisericească.
Biserica Rusă, împreună cu teritoriile Ucrainei contemporane, a fost fiică pentru Constantinopol până la proclamarea autocefaliei sale în anul 1448, recunoscută de Constantinopol și Patriarhatele Orientale în anul 1593.
Scindarea Bisericii Ruse unite și indivizibile a fost vremelnică, în urma căreia Kievul a devenit mitropolie independentă pentru un timp anumit. Trebuie să menționăm că toate acestea au fost rezultatul acțiunilor Patriarhului uniat al Constantinopolului Grigorie Mamma, adeptul sinodului mincinos de la Ferarra-Florența, care a hirotonit pe mitropolitul uniat al Kievului bulgarul Grigorie și astfel a pus fundamentul expansiunii Uniei în Ucraina. Toate acestea au continuat până în anul 1686, când Ucraina s-a reunit cu Biserica Rusă și de atunci rămâne parte indivizibilă a Bisericii Ruse autocefale. Astfel ca și cândva Grigorie Mamma, Patriarhul Bartolomeu prin acțiunile sale promovează Unia. <…>
Reiese că actualmente Constantinopolul poate în mod samovolnic să intre pe teritoriul canonic al Bisericilor Autocefale sub pretextul că ele cândva au făcut parte din jurisdicția sa.
Chiar dacă vom ignora faptul că Kievul și Ucraina de la bun început erau parte indisolubilă a Bisericii Ruse, parcă nu este suficient că mai bine de trei secole, din anul 1686 și până în zilele noastre, Ucraina este subordonată canonic Bisericii Ruse, ca să fie îndepărtat orice amestec pe teritoriul ei canonic?
Acordarea autocefaliei pentru Ucraina va cauza daune Constantinopolului. Grecia și SUA pot obține beneficii
Amestecul Constantinopolului în Ucraina deschide cutia Pandorei și poate aduce urmări neprevăzute pentru însuși Constantinopolul.
Ucraina în calitate de stat independent pretinde la deținerea organizației bisericești autocefale independente; din punct de vedere istoric și canonic ortodocșii credincioși din Ucraina ar fi putut să înainteze o cerere respectivă, dacă aceasta s-ar fi efectuat în mod canonic și cu aprobarea altor Biserici,
Dacă e să ne conducem de principiul acordării autocefaliei teritoriilor care au obținut independența politică, în Biserica din Ellada trebuie să intre eparhiile care aparțin în continuare jurisdicții Constantinopolului, dar de facto au intrat în componența Greciei în anul 1912: Biserica semiautonomă a Cretei, eparhiile din Dodecanez și Sfântul Munte Athos.
SUA este de asemenea un stat independent și unitar, însă discuțiile cu privire la autocefalia Bisericii Americane trezesc mânie și amenințări din partea Constantinopolului. De acum încolo calea spre rezultate negative pentru Fanar este deschisă de însuși Constantinopolul în urma acordării autocefaliei ucrainene.
Constantinopolul provoacă scindări și divizări. A venit vremea să se oprească
Cel mai rău este că Constantinopolul, al cărui rol coordonator, recunoscut de toți, ar trebui să fie orientat spre asigurarea unității Ortodoxiei, singur provoacă diversificări în opinii și scindări și prin aceasta submină și distruge rolul încredințat lui. De facto el singur își taie creanga pe care șade, adică submină acea situație la care a fost ridicat de canoanele sfințite și de Tradiția bisericească.
Constantinopolul a scindat Biserica prin pseudo-soborul de pe Creta, la care nu au participat patru Biserici Locale, iar enoria lor alcătuiește mai bine de jumătate din credincioșii ortodocși și pe care au refuzat să-l recunoască membrii Bisericilor participante la el: clericii și mirenii încetează pomenirea ca pe ierarhul lor conducător.
Constantinopolul din nou scindează Biserica prin insurecția sa anticanonică în Ucraina, respingând acordul unanim dobândit pe parcursul discuțiilor antesobornicești la această problemă. Conform acestor acorduri, Biserica ce dorește să obțină autocefalie înaintează cererea sa Bisericii-Mame și, dacă nu va întâlni un refuz, se adresează către Patriarhatul Ecumenic care își asumă asigurarea acordului pan-ortodox. De îndată ce va fi obținut, se pregătește Tomosul cu privire la acordarea autocefaliei.
În timpul de față nu există vreo cerere privind autocefalia înaintată din partea Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Biserica Rusă, Biserica-mamă, nu acceptă acordarea autocefaliei.
Dar chiar dacă vom accepta și vom legifera furtul numelui „Biserica-mamă” pe care o întreprinde Constantinopolul, tâlcuind incorect documentele istorice, Fanarul oricum apare într-un aspect nefavorabil, deoarece nu a primit vreo cerere din partea Bisericii Ortodoxe din Ucraina sub conducerea mitropolitului Onufrie. Schismaticii și uniații nu sunt parte a Bisericii și nu au niciun fel de statut canonic și niciun drept, până nu aduc pocăința și până nu revin în Biserica canonică.
De asemenea, nu este stabilit acordul majorității Bisericilor Ortodoxe Locale, deoarece doar câteva Biserici grecofone, conducându-se de criterii etnofiletise, posibil că vor cădea de acord cu Constantinopolul, dar o vor face tacit, deoarece nu se vor încumeta să meargă în mod deschis contra adevărului istoric.
Patriarhatul Ecumenic pentru prima dată în ultimii ani apare atât de slăbit și de izolat în aspect bisericesc.
Eu mulți ani la rând săvârșesc slujirea preoțească, în trecut am fost ajutorul și consilierul Bisericii din Constantinopol, iar acum regret faptul cum se desfășoară evenimentele, deși în trecut am suportat prigoană pentru dezacordul cu privire la inițiativele periculoase ale Constantinopolului.
Consilierii actuali ai Constantinopolului ar fi trebuit se oprească calea lui către scindare, schismă și izolare.
[1] ΦΕΙΔΑ, «Ρωσική Ἐκκλησία», Θ.Η.Ε. 10, 1043. Τοῦ αὐτοῦ, Ἐκκλησιαστική Ἱστορία τῆς Ρωσσίας (988–1988), Ἔκδ. Ἀποστολική Διακονία τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, Ἀθῆναι 1988, σελ. 273–274.
[2] ΘΕΟΔΩΡΟΥ ΖΗΣΗ, Καθηγητοῦ Πανεπιστημίου, Κωνσταντινούπολη καί Μόσχα, Θεσσαλονίκη 1989, σελ. 31. Ἡ μελέτη παρουσιάσθηκε ὡς εἰσήγηση στό Διεθνές Σεμινάριο πού ὀργάνωσε στό Chambésy τῆς Γενεύης τό Ὀρθόδοξο Κέντρο τοῦ Οἰκουμενικοῦ Πατριαρχείου τόν Μάϊο τοῦ 1988. Τό θέμα τοῦ Σεμιναρίου: «Ρωσία. Χίλια χρόνια χριστιανικοῦ βίου».
Protopresbiterul Teodor Zisis
Sursa: Православие.ру