La 7 mai 2023, în duminica a 4-a după Învierea Domnului, a slăbănogului, Sanctitatea Sa Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril a săvârșit Dumnezeiască Liturghie la catedrala în cinstea sfântului sfințitului mucenic Ermoghen în Galianovo, or. Moscova. După încheierea slujbei dumnezeiești Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse a rostit o predică.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!
Astăzi, în citire evanghelică (In. 5:1-15) se vorbește de o situație destul de dramatică. Este ciocnirea între cuvioșie și virtute. Nenorocitul nu putea ajunge la apele mântuitoare, grație cărora oamenii din an în an căpătau tămăduire și a stat culcat timp de zeci de ani în acea stare. Stătea în acea poziție, deoarece nu avea putere să se târască singur, însă era nevoie ca el să intre primul în apele sfințitoare pentru om. Deoarece nu avea nici puteri, nici posibilități, stătea culcat mulți ani de-a rândul, pierzând, probabil, oricine nădejde că cineva l-ar putea ajuta să se vindece de boală.
Este bine cunoscut că iudeii, inclusiv cei mai evlavioși, se comportau în așa fel încât, apărând tradițiile lor ritualice, legitatea proprie, concomitent încălcau porunca principală cu privire la iubire pentru Dumnezeu și pentru oameni. O atare încălcare a uneia dintre porunci – cică, de dragul îndeplinirii alteia – este arătată inclusiv în citirea evanghelică de azi.
Dar cum trebuie să viețuim, pentru a nu încălca nici una din porunci? Este foarte important ca dragostea pentru Dumnezeu să nu devină formală, care cere îndeplinirea exclusivă doar a unor anumite acțiuni. Iată, de pildă, a merge la biserică – este o faptă bună? Da! Dar dacă credința noastră se va limita doar la aceasta, ne vom deosebi cu puțin de aceiași farisei.
Credinţa fără fapte este moartă (Iac. 2:26) ne vorbește cuvântul lui Dumnezeu. De aceea fiecare creștin care prin mila lui Dumnezeu păstrează credința în inimă, frecventează regulat biserica lui Dumnezeu, mai ales dacă se împărtășește cu Sfintele Taine ale lui Hristos, duce o viață duhovnicească, nu poate să nu săvârșească fapte bune. Este o axiomă! Vă rog frumos se memorați aceste cuvinte: creștinul nu poate să nu săvârșească fapte bune, deoarece credința fără fapte este moartă! Dacă cu adevărat vom memora aceste cuvinte, dacă vom ieși astăzi din biserică cu înțelegerea fermă a faptului că credința noastră, frecventarea noastră a bisericilor sunt moarte în caz dacă nu săvârșim fapte bune, atunci cu aceste gânduri noi ne vom schimba fără tăgadă viața noastră spre mai bine.
Așadar, facerea de bine nu este o anumită anexă la viața noastră religioasă, ea este o condiție obligatorie a mântuirii noastre. În primul rând, este credința, deoarece fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu (Evrei 11:6), conform cuvântului apostolului. Dar și faptele, fără de care credința devine moartă și toate acestea se referă la noi toți – și mireni, și slujitori ai bisericii. Cu toții ne obișnuim cu gândul că religiozitatea a devenit parcă o componentă a culturii noastre, a vieții noastre cotidiene, încât deseori pierdem din vedere ceea ce e mai important – faptul că credința fără fapte este moartă.
De aceea, după cum am mai spus, ieșim astăzi din biserică cu convingerea că trebuie cu toții și fiecare în parte să săvârșească fapte bune, în funcție de propriile puteri. Domnul nu cere de la noi supraeforturi, El nu ne spune: „Leapădă-te de soț, de soție, de copii și doar săvârșește fapte bune!” Ar fi fost o schimonosire îngrozitoare a poruncii lui Dumnezeu și noi știm că unii dintre oameni merg pe calea unor astfel de pervertiri, de pildă, diferite forme de sectanți care se închid în propriul cerc, săvârșesc fapte bune doar unii altora, însă duc o luptă aprigă împotriva celorlalți. Nu este calea cea adevărată!
Săvârșirea faptelor bune în nici un caz nu trebuie să trezească în noi sentimentul satisfacției depline – cică, și la biserică merg, și fapte bune săvârșesc, ce pot face mai mult? O astfel de stare anihilează imediat faptele noastre bune. Doar nu putem spune că facem totul pentru mântuirea noastră, aidoma faptului după cum spunea fariseul: „Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți, ca și acest vameș. Postesc, îndeplinesc toate ritualurile și este suficient.” O astfel de religiozitate este mai rea decât orice necredință. Din ce cauză? Deoarece cel necredincios mai are o șansă de a se mântui, prin adresarea către credință și, devenind credincios, poate căpăta duhul lui Hristos. Iar credincioșii care merg regulat la biserică, dar nu viețuiesc conform poruncilor Domnului? Acest caz este mult mai complicat și este foarte dificil de a ieși dintr-o astfel de stare, deoarece se creează iluzia unei bunăstări duhovnicești: „Totul este în regulă, eu nu sunt ca acest vameș”.
De aceea, dragii mei, sarcina noastră constă în faptul ca să veghem duhovnicește, ca să fim atenți la tot ce se întâmplă în interiorul sufletului nostru, să urmărim și gândurile, și acțiunile noastre, dar, cel mai important, să acordăm viața, gândurile, acțiunile noastre la ceea ce ne învață cuvântul lui Dumnezeu.
Astăzi am învățat ceva ce este extrem de important – cum fapta bună îl ajută pe om să se mântuiască. Fără ca cineva se ia asupra sa greutatea de a-l cufunda pe cel nenorocit în apele mântuitoare, acela nu ar fi dobândit tămăduire și mântuire. Fie că această imagine care astăzi ne este propusă de Sfânta Biserică să ne ajute nouă tuturor să ne întărim în credință, în acea credință care devine mântuitoare, dacă este însoțită de fapte bune.
Amin.
Sursa: Patriarchia.ru